Attila

Attila (latină: Attila, greacă: Ἀττήλας)

(406–453), a fost ultimul şi cel mai puternic rege a hunilor, domnind între anii 433-453. Născut într-o familie nobilă, el l-a urmat la tron pe unchiul său Roas, împreună cu fratele său Bleda.

Attila este cunoscut şi ca Attila Hunul şi a fost supranumit în unele texte bisericeşti „Biciul lui Dumnezeu”. a/Origini turcice şi ugro-altaice:

• -denumirea de tată , asemănătoare cu cea din limba gotică, şi unele limbi slave (vezi otetz,în rusă, sau termenul probabil de origine mixtă „ataman” în ucraineană)

existentă în maghiară "atya", si in nume proprii turcice ca Atatürk sau Almatî (Alma Ata) şi în denumirea de dregătorie turcă medievală „atalîk”

• ipotetica înrudire cu numele vechi turcic al fluviului

Volga - Atyl/Atal/Atil. În cazul acesta numele ar însemna "Fluviu mare".

• b/ Sursele germanice:

Attila este menţionat ca Etzel în Cântecul Nibelungilor ("Nibelungenlied"), de asemenea ca Atli în legenda nordică Volsunga Saga şi ca Attilius în Thidrekssaga; în germana veche "Attli" însemna "tatăl" sau "cel bătrân"; dupa o altă ipoteză, mai comună,Attila ar fi diminutiv al cuvântului „tată” - însemnând „tătucul”.

În tinereţe a trăit la curtea din Ravenna, ca ostatic. Prezenţa sa acolo era o garanţie că hunii conduşi de unchiul său nu vor ataca Imperiul Roman de Apus. Împreună cu fratele său Bleda, a continuat politica de unificare a triburilor hune, politică începută de Rua (Roas, Ruga). Cu toate acestea, nu a reuşit nicicând să controleze toate triburile hune. Noul regat, asupra căruia a domnit din anul 434 împreună cu fratele său Bleda, cuprindea populaţii eterogene, întinzânu-se de la Caucaz până la Rin. În anul 445 Bleda a fost ucis din porunca lui Attila, iar după aceasta centrul politic al formaţiunii controlate de el s-a stabilit în Câmpia Tisei.

În anul 445 Attila l-a omoarât pe fratele său şi a devenit astfel rege al hunilor. Au urmat ani de războaie şi de cuceriri pentru Attila care şi-a extins regatul de la Volga până la Dunăre şi de la Oceanul îngheţat până la Munţii Carpaţi. În anul 447 armata lui Attila ajunge până la hotarele Constantinopolului condus în acea perioadă de Theodosius al II-lea. După cucerirea mai multor provincii din apropierea Constantinopolului, Theodosius este nevoit să se recunoască înfrânt şi să plăteasca tribut anual.

În anul 451 se îndreaptă împotriva Imperiului Roma de Apus şi invadează Gallia. Este înfrânt în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, de către alianţa germanică alcătuită din vizigoţi, burgunzi şi franci, sprijiniţi de romani condusă de generalul roman Flavius Aetius. Bătălia a fost descrisă ca fiind una din cele mai sângeroase înfruntări din istorie, Attila pierzând între 200.000 şi 300.000 mii de războinici. Învins, Attila se retrage, dar îşi adună o armată nouă iar anul următor pleacă spre Roma. A cucerit multe oraşe ale Italiei, dar când a ajuns în apropierea Romei s-a întâlnit cu papa Leon I. Impresionat de acesta, Attila s-a retras. În anul 453 Attila a pregătit o nouă incursiune în Italia, dar a murit înainte ca planurile sale să reuşească. Conform legendei, moartea lui Attila a survenit în noaptea nunţii sale cu prinţesa burgundă Ildikó (germ. Hildchen, diminutiv de la "Hilda").

Este urmat la tron de fiul său, Ernac.

În epopeea Cântecul Nibelungior, Krimhild (Ildikó), în dorinţa de a răzbuna moartea lui Siegfried, se căsătoreşte cu Attila, în cele din urmă îl răzbună pe iubitul ei. Attila este prezentat în această legendă într-o lumină favorabilă, ca un conducător drept.

În izvoarele ecleziastice este menţionat faptul că la Mantova nu l-ar fi întâlnit numai pe Papa Leon I cel Mare, ci i-ar fi apărut înşişi sfinţii Petru şi Paul, ocrotitorii Romei, gata să apere Cetatea Eternă, iar înfricoşat de această viziune, ar fi decis să se retragă (referitor la această temă a se vedea pictura lui Rafael).

Istoriografia creştină l-a numit flagellum Dei ("biciul lui Dumnezeu").

O fortificaţie romană situată în apropiere de oraşul Schwäbisch Gmünd era menţionată încă în secolul al XIV-lea ca "Etzelsburg" ("Cetatea lui Attila"). De asemenea, un deal al satului Aţel (situat în apropiere de Sighişoara), al cărui nume german este "Hetzeldorf", "Etzeldorf", "Satul lui Attila", păstrează tradiţia prezenţei hunilor în acele locuri. Conform miturilor locale, pe dealul respectiv ar fi înmormântată o căpetenie tribală a lui Attila, sau chiar Attila însuşi.

Decebal

Decebal (iniţial purta numele Diurpaneus), rege dac (87-106).

Statul centralizat dac s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deşi mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista (c.82-c. 44 î.Hr) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul şi sudul Moldovei, noul stat era mai puternic şi mai bine organizat. Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple şi importante: o populaţie numeroasă şi grupată în jurul multor "dave" în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaşte deosebitele însuşiri militare şi politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius îi făcea următorul portret elogios: "Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a intinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibacie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor".

Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul: "DECEBALUSPERSCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind de Decebal fiul lui Scoryllo altele în latină ceea ce ar conduce la traducerea Decebal prin Scoryllo..

Încă din primul an de domnie, din anul 87, este confruntat cu o situaţie dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domiţian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să traverseze Dunărea. Într-un defileu Decebal surprinde într-o capcană forţele romane. Comandantul roman cade în luptă iar Decebal duce în Munţii Orăştiei prada de război: prizonieri, trofee şi stindardul legiunii a V-a.

La un an de la această victorie, în anul 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal aşteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deşi înfrânt de către romani, datorită dificultăţilor întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii şi marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domiţian în anul 89.

În schimbul unor subsidii în bani şi ingineri, Decebal se recunoaşte rege clientelar al Romei şi continuă, în următorii 12 ani de pace să-şi consolideze puterea şi statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipată şi instruită. Se iniţiază un vast program de construcţii civile şi militare, îndeosebi în regiunea Munţilor Orăştie. Încearcă să stabilească relaţii cu popoare şi state inamice Romei.

Confruntările dintre daci şi romani au reînceput în timpul împăratului Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni şi alte unităţi auxiliare (în total c. 150.000 de soldaţi). La 25 martie 101 împăratul părăseşte Roma, traversează Dunărea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) şi Dierna (Orşova) pătrunzând în Dacia prin Banat. Dio Cassius menţionează episodul în care burii germanici cu aliaţii lor îi trimit lui Traian o ciupercă uriaşă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfătuiţi pentru binele lor să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara anului 101 iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie însă cu victoria romană.

În iarna şi primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad Istrum şi în Dobrogea la Adamclisi. În toamna anului 102, Decebal este silit să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile cetăţilor, să cedeze o serie de teritorii şi să renunţe la orice independenţă în politica externă.

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalţă, între Drobeta şi Pontes, în anii 103-105, un durabil pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, iniţiind cel de-al doilea război dacic. Abandonat de aliaţi, atacat prin Banat, Valea Oltului şi Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munţii Orăştie. După cucerirea puternicelor cetăţi care păzeau accesul spre capitală: Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Tilişca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.

În ciuda rezistenţei dace, cetatea este cucerită şi distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reuşeşte să părăsească cetatea încercând să continue rezistenţa împotriva romanilor în interiorul ţării. Este urmărit de cavaleria romană şi, în urma unei trădări, pentru a nu cădea viu în mâinile duşmanului, se sinucide.

O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul şi Oltenia) a fost transformată în vara anului 106 în provincie romană. Muntenia şi Sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o mare şi costisitoare festivitate, care a durat 123 de zile. Zeci de mii de daci au fost duşi în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia. Detaliile celor două conflicte, grele şi sângeroase au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, dar cele mai bune comentarii sunt basoreliefurile de pe Columna lui Traian construită în Roma de Apolodor din Damasc(în 113) precum şi monumentul triumfal de la Adamclisi, din Dobrogea.

Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac şi cu aurul extras din minele de aur de la Roşia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. Astfel, deşi capitala coloniei este Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cel mai important oraş din teritoriu este Apullum (Alba Iulia), oraş prin care trece aproape întreaga cantitate de aur ce ia drumul vestic. Tot Dacia va mai oferi Imperiului mai multe legiuni alcătuite exclusiv din daci care vor lupta în multe colţuri ale Europei.

Vercingetorix

Vercingetorix (cca. 82 î.Hr. - 46 î.Hr a fost conducătorul galilor in decursul războielor romano-galice. Vercingetorix a rezistat cu eroism în faţa romanilor. dar a fost silit să cedeze în faţa forţelor lor superioare. Cezar, s-a dovedit un mare comandant de oaste iar Vercingetorix s-a predat în faţa lui şi a murit în închisoare, prin sufocare. Galia a fost transformată în provincie romană, devenind una dintre cele mai înfloritoare.

După ce a fost numit guvernator al provinciei romane Gallia Narbonensis (astăzi Provence) în 58 î.Hr., Iulius Cezar a pornit să cucerească triburile galice în anii următori, menţinând controlul printr-o strategie atentă „dezbină şi conduce”. S-a folosit de discordia din sânul elitelor galice, arătându-se binevoitor cu unii nobili faţă de ceilalţi, oferindu-le sprijin politic şi delicii romane precum vinul. Tentativele de răscoală, precum cea a lui Ambiorix din 54 î.Hr., nu au obţinut decât sprijin local, dar Vercingetorix, al cărui tată, Celtillus fusese ucis de proprii săi conaţionali pentru încercarea de a conduce întreaga Galie, a reuşit să unească triburile galice împotriva romanilor şi a adoptat tehnici mai moderne de război.

Răscoala pe care Vercingetorix a ajuns să o conducă, a pornit la începutul anului 52 î.Hr., în timp ce Cezar aduna trupe în Galia Cisalpină. Crezând că atenţia lui Cezar va fi distrasă de frământările din Roma ce aveau loc după moartea lui Claudius, triburile carnute, sub Cotuatus şi Conetodunus au făcut prima mişcare, măcelărindu-i pe romanii care se stabiliseră pe teritoriul lor.

Vercingetorix, un tânăr nobil din Gergovia, oraş din provincia Arveni, şi-a ridicat supuşii ca să se alăture răscoalei, dar nobilii oraşului, inclusiv Gobanitio, unchiul lui Vercingetorix, i-au izgonit pe el şi pe adepţii săi, considerând că a opune rezistenţă lui Cezar era un risc prea mare. Neclintit, Vercingetorix a ridicat o armată a celor săraci, a cucerit Gergovia şi a fost întâmpinat ca rege. [1]A făcut alianţe cu alte triburi şi după ce i s-a conferit în unanimitate comanda supremă a armatelor, şi-a impus autoritatea printr-o disciplină strictă şi prin luarea de ostatici. A adoptat politica retragerii în fortificaţii naturale; lui i se datorează un exemplu timpuriu de strategie a arderii pământului, trecând oraşele romane prin foc pentru a împiedica legiunile romane să trăiască din roadele pământului.

Vercingetorix şi armata lui au câştigat câteva conflicte iniţiale minore cu unităţile romane conduse de Cezar şi Titus Labienus, prim-locotenent. Cu toate acestea, romanii au cucerit capitala de trib de la Avaricum (Bourges), omorând întreaga populaţie de 120.000 de oameni. Următoarea bătălie importantă a fost cea de la Gergovia, unde Vercingetorix l-a învins pe Cezar, provocându-i pierderi majore. Victoria însă l-a costat pe Vercingetorix vieţile multor oameni, inclusiv mulţi nobili. Din cauza pierderilor, s-a retras, mutându-se în altă fortăreaţă, Alesia.

În bătălia de la Alesia, Cezar a construit o fortificaţie în jurul oraşului ca să îl asedieze. Totuşi, armata lui Cezar era încojurată de restul Galiei, iar Vercingetorix a ordonat aliaţilor săi galici să-i atace pe romanii care îl asediau, astfel că Cezar a construit o altă fortificaţie în exterior împotriva armatelor de la care aşteptau ajutor (ce a dus la o fortificaţie de forma unei gogoşi cu gaură la mijloc). Ajutorul însă a fost insuficient: estimările cuprind între 80.000 şi 250.000 de soldaţi. Vercingetorix, conducător tactic, a fost izolat de ei din interior, şi fără îndrumarea lui, atacurile nu au avut iniţial succes. Cu toate acestea, atacurile au dezvăluit un punct vulnerabil al fortificaţiilor, iar forţele combinate din interior şi exterior aproape au făcut o breşă. Numai după ce el însuşi a condus ultimele rezerve în luptă, Cezar a reuşit în cele din urmă să triumfe. Această bătălie a fost decisivă pentru crearea Imperiului Roman.

Legenda spune că Vercingetorix s-a predat într-o manieră impunătoare, se pare că a ieşit din Alesia şi a făcut înconjurul taberei lui Cezar călare înainte de a-şi arunca armele la pământ la picioarele lui, dându-şi jos armura şi îngenunchiind în faţa lui Cezar cu un gest extravagant. [2]Cezar însă contrazice nemijlocit prezentarea evenimentului, descriind predarea lui Vercingetorix mult mai modest. A stat în închisoarea de la Tullianum din Roma cinci ani, înainte de a fi expus public la parada triumfală a lui Cezar din anul 46 î.C. A fost executat după paradă, probabil prin strangulare în inchisoare, aşa cum pretinde tradiţia

Mithridates VI

Mithridates VI (Greek: Μιθριδάτης), numit şi Mithridates cel Mare sau Eupator a fost unul din cei mai importanţi conducători ai regatului Pont. A condus regatul Pont în perioada aprox. 119-63î.Hr. A fost un advrsar de temut al romanilor, reuşind să facă faţă acestora o lungă periodă de timp. A avut confruntări cu generali romani Sulla, Lucullus şi Pompei. Un prim război a avut loc în perioada 88-84î.Hr., adversar fiind Lucius Cornelius Sulla. Mithridates VI a fost învins, dar nu în mod decisiv. Cu toate acestea s-a încheiat o pace. Un al doilea război a avut loc între 83-81î.Hr., adversar fiind Murena. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea lui Murena şi o nouă pace. Al treilea război şi ultimul a avut loc în perioda 73-63î.Hr. În acest război Mithridates VI i-a înfruntat pe rând pe Lucullus, iar apoi pe Pompei. De altfel Pompei a fost şi cel care l-a învins decisiv pe Mithridates VI şi a cucerit regatul Pont.

Spartacus

Spartacus (n. ? - d. 71 î.Hr.) a fost conducătorul celei de-a III-a răscoală a sclavilor (74 î.Hr.-71 î.Hr.), care a avut loc în Italia. A fost un gladiator roman de origine tracă.Spartacus a fost conducătorul răscoalei sclavilor din Italia în anul 73 î.Hr.. Născut în Tracia, a luptat în rândurile soldaţilor romani, dar în cele din urmă, a fost prins şi vândut ca sclav. Acesta este dus la şcoala de gladiatori, din Capua, devenind un mare gladiator. Acolo se îndrăgosteşte de soţia lui Lucius Cornelius Sulla Felix, numită Valeria, dar nu se căsătoreşte cu ea, relaţia rămânând ascunsă. Valeria şi Spartacus au avut un copil numit Postumia.Hotărând să devină liber, Spartacus evadează împreuna cu cei 70 de tovarăşi din şcoala de gladiatori din Capua, organizand la scurt timp o armata care numara 40.000 de oameni, ajungând apoi la 60.000 de oameni. Acesta a dat mai multe lupte împreuna cu alţi 2 sclavi, Crixus şi Oinomanus cu romanii, zdrobind 4 legiuni, învingandu-l pe generalul Publius Varinus. Dorind să ajungă în Sicilia şi să o elibereze de dominaţia romană, acesta convinge nişte piraţi să-l treaca in Sicilia, dar aceştia îl înşeală şi pleacă când în zorii zilei.Un nou general roman, avea de gând să-l prindă pe Spartacus, însuşi Crassus. Crassus a hotărât să-i taie calea lui Spartacus, închinzând făşia îngustă de pământ, istmul, cu un şanţ adânc şi cu intărituri. Din nou Spartacus s-a dovedit isteţ: a umplut şanţul cu trupurile celor ucişi şi cu cadravele cailor morţi şi a trecut! Au ajuns la Brundisium, dar o parte dintre sclavi, conduşi de Castus şi Gannicus, au plecat. O lupta grea îi aştepta, ne spune Plutarh. După mai multe înfrangeri contra sclavilor, în cele din urmă, cu o uriaşă armată romană, i-a inconjurat pe sclavi, fiind ucişi 13.000 de sclavi, printre care Crixus si Oinomanus.Trupele generalilor Pompei şi Lucculus au învins sclavii. Nereuşind sa treacă in Sicilia, rănit si înfruntand ploaia de săgeţi, cu ultimele sale forţe, îi ucide 2 centurioni şi încearcă să-l ucida pe Crassus, dar blocat de soldaţi, este ucis în cele din urmă in luptă, in anul 71 î.Hr. Ceilalţi 6.000 de sclavi care au supravieţuit au fost crucificaţi pe drumul de la Capua din Roma (Via Appia). Pentru istoricii romani, Spartacus rămâne pentru Roma, ca cel mai mare duşman al Romei, după Hannibal şi cel mai bun gladiator roman.

Viriathus

Viriathus – lusitanul care a ingenuncheat Roma

Doar trei decenii trecusera de la moartea marelui Hannibal Barca atunci cand din Iberia, din tinutul mandrilor lusitani, un alt razboinic de temut avea sa supuna Roma unor umilinte cum nu isi imaginase nimeni ca vor mai exista vreodata. Nascut pe malul oceanului, calit in arta straveche a vanatorii cu tridentul, el avea sa-si plece la picioare cel mai temut imperiu al Antichitatii. In lumea vechilor lusitani istoria s-a scris altfel, iar de atunci, un nume ca un strigat de lupta continua sa strabata veacurile... Viriathus.

Era anul 197 i.Hr. atunci cand Roma isi trimitea temutele legiuni catre tinuturile barbarilor lusitani si celtiberi din centrul, sudul si vestul Iberiei. Cartagina fusese infranta cu doar 5 ani in urma in batalia de la Zama si cea mai mare temere a latinilor, generalul Hannibal, era de acum doar o umbra a ceea ce fusese odinioara. Lumea se schimba. Lipsit de cel mai mare adversar al sau de pana atunci, Imperiul Roman isi putea incepe cinica si metodica lupta de cucerire a lumii. Cine si-ar fi imaginat ca un simplu barbar avea sa supuna din nou Roma chinurilor iadului?

In doar 15 ani, intreaga peninsula Iberica fusese pacificata. Cel putin asa considerau senatorii romani, siguri pe izbanda temutelor lor armate. In realitate, barbarii iberici nu isi spusesera, nici pe departe, ultimul cuvant. Prima revolta a izbucnit in anul 155 i.Hr. atunci cand Punicus, salbaticul razboinic lusitan, administra legiunilor romane o serie de infrangeri usturatoare. Dintre cei 15.000 de luptatori romani campati in ceea ce este Spania de astazi, 6000 isi pierdeau viata in mai putin de un an. Printre ei se numara insusi comandantul armatei romane, Terencius Varro. Dar pentru Punicus nu exista decat o solutie… anihilarea completa a fortelor de ocupatie. Intr-o lupta in care doar una din tabere putea supravietui, liderul lusitan strabatea intreaga peninsula Iberica, de la vest la est, distrugand zeci de orase si ucigand atat populatia de origine latina cat si pe cea care se supusese Romei.

Campania sa a fost insa una scurta, Punicus pierzandu-si viata in timpul unui asediu, dupa ce o piatra aruncata de pe ziduri ii zdrobea craniul. Si totusi, moartea razboinicului nu era decat inceputul cosmarului roman. In Iberia revoltele izbucneau atunci simultan determinand Roma sa raspunda in forta. Era o greseala pe care latinii aveau sa o regrete amarnic.

Dreptatea romana si nasterea unui erou

Lipsiti de aportul unui lider puternic, lusitanii nu puteau face fata unui atac pe scara larga din partea romanilor astfel ca, in anul 151 i.Hr., consulul Servius Sulpicius Galba, trimisul Senatului, reusea in ciuda unor lupte de o ferocitate rar intalnita si a pierderii a peste 7000 de legionari sa respinga atacurile barbarilor. Era momentul in care Galba avea sa aplice una dintre cele mai atroce si mai infame dovezi de justitie romana din istorie.

Cererii de incetare a ostilitatilor venite din partea rebelilor, consulul roman ii raspundea cu o marinimie neobisnuita pentru un razboinic latin. Pretextand ca saracia lusitanilor si a pamanturilor acestora ii va determina pe localnici sa se ridice din nou la lupta, el propunea atunci o redistribuire a teritoriilor cucerite astfel incat toti cei care doreau sa duca o viata pasnica sa poata primi o palma de pamant roditor in Iberia. Planul ascuns prevedea ca lusitanii - barbati, femei si copii - sa se imparta in trei mari grupuri care sa se prezinte pe rand in fata consulului pentru a-si primi drepturile. In acelasi timp, el ordona legionarilor sa sape santuri adanci in jurul taberei romane astfel incat nimeni sa nu poata trece de ele. Servius Sulpicius Galba isi propusese, nici mai mult nici mai putin, decat sa decimeze intreaga natie a lusitanilor. In schimbul pamantului promis, localnicii aveau parte de un masacru cum rar poate fi descris. Inconjurati de santuri si de legionari, lusitanii erau ucisi pe capete fara a se tine cont de varsta sau de vina fiecaruia. Aceasta era dreptatea romana pentru cei care avusesera curajul sa ridice arma impotriva celui mai mare Imperiu al Antichitatii. Putini aveau sa scape masacrului din acea zi fatidica, dar printre supravituitori se afla si tanarul razboinic-vanator, Viriathus.

Putine lucruri se stiu despre prima parte a vietii lui Viriathus. Singurele mentiuni istorice vin din partea istoricului grec Diodorus Siculus, care afirma ca acesta s-ar fi nascut intr-unul dintre triburile lusitane aflate pe malul Atlanticului, si Titus Livius, istoric ce sustine ca Viriathus era un simplu pastor, devenit vanator si ulterior razboinic, urmand clasicul traseu initiatic al luptatorilor lusitani. Originile familiei sale raman necunoscute, un argument in plus pentru conditia sa simpla, stiut fiind ca romanii incercau intotdeauna sa stabileasca legaturi cu clanurile influente pentru un control mai eficient al populatiei. Cu toate acestea, nu exista cronica antica in care lusitanul sa nu fie prezentat asemenea unui erou, a unui print si chiar ca o intrupare a virturilor pretuite in lumea romana.

Istoria ii mentioneaza pentru prima data numele in anul 149 i.Hr., la doar un an de la masacrul comis de Galba, atunci cand se numara printre cei 10.000 de rebeli ce pornesc spre Turdetania, subul Iberiei (actuala Andaluzie), cu scopul de a razbuna moartea miilor de lusitani ucisi miseleste. Atacului rebel Roma ii raspunde, ca de obicei, in forta, trimitand 10.000 de luptatori sub comanda pretorului Caius Vetilius. Lupta este una scurta si, dupa uciderea mai multor barbari, romanii reusesc sa ii incercuiasca intr-o mica fortificatie. Aici lua nastere mitul eroului care avea sa invinga timpul prin geniul sau militar.

Vetilius propune rebelilor un plan de pace si le promite, in mare, aceleasi lucruri pe care le promisese si Galba cu un an inainte. Lusitanii stiau insa pana unde merge onoarea romanilor asa ca decid sa reziste pana la ultimul, in ciuda infrangerii inevitabile. Nimeni nu se astepta ca rebelii sa scape din incercuire, cu atat mai mult sa puna probleme mult incercatilor legionari. Si totusi, Viriathus, razboinicul al carui nume nu spunea multe la acel moment, propune un plan considerat de toti istoricii drept unul de geniu. Constient ca nu putea invinge armata romana in camp deschis, el le cerea totusi lusitanilor sa iasa din fortificatie si sa se alinieze in formatie de lupta. In vacarmul ingrozitor iscat de strigatele razboinice ale barbarilor, Vetilius isi vedea visul cu ochii… infrangerea ultimei rezistente lusitane. Aproape imediat, pretorul roman isi alinia soldatii si masinile de lupta pentru infruntarea care sa ii aduca gloria eterna. Spre stupoarea latinilor insa, in momentul in care batalia trebuia sa inceapa, rebelii faceau cale intoarsa si o rupeau la fuga in toate directiile catre intunecimile padurilor andaluze. In fata celor 10.000 de romani gata de lupta nu ramasese decat Viriathus alaturi de circa 1000 de lusitani loiali. Acesta era si scopul noului lider rebel, sa tina cat mai mult in sah armata Romei, oferind timp suficient rebelilor sa dispara. In scurta inclestare care a urmat, Viriathus se facea la randul lui nevazut, alaturi de cea mai mare parte a razboinicilor sai. Lui Vetilius pur si simplu nu ii venea sa creada. Printre degete ii scapase o victorie mai mult decat facila. Si nu era decat inceputul.

Cosmarul Romei

Plecat in urmarirea rebelilor lusitani, Vetilius nu avea de unde sa stie si continuarea planului urzit de Viriathus. Barbarii, desi in aparenta dadusera bir cu fugitii, nu facusera altceva decat sa se regrupeze intr-un loc mult mai accesibil unei infruntari cu temutele legiuni. Si acest loc era Tribola, o antica locatie andaluza, acolo unde, la adapostul padurilor, rebelii isi asteptau tacuti urmaritorii. Ambuscada lusitanilor a fost atunci una perfecta, ei reusind sa ucida in numai cateva ore peste 4000 de romani, printre care si Vetilius, si sa ii puna pe ceilalti pe fuga. Victoria fusese una totala.

Surprinsi de noul erou al lusitanilor precum si de pierderea unui numar atat de mare de oameni, romanii ii trimiteau atunci in lupta chiar pe fostii aliati ai rebelilor, celtiberii, in incercarea de a-si proteja putinele trupe ramase si de a pune capat revoltei. In zadar insa. Viriathus obtinea si de data aceasta o victorie rasunatoare, decimand practic grosul armatei adverse. Mai mult, el ii atragea alaturi de el si pe galii din nordul Iberiei, precum si pe celtii Numantini (din Numancia de azi), pe Arevaci, Belli si Titthi, triburi cu o indelungata traditie razboinica impotriva romanilor. Inca o data Roma era pe punctul de a pierde controlul asupra peninsulei la care ravnise atat de mult.

Riposta Senatului nu intarzie sa apara. In fond, victoriile rebelului inca puteau fi considerate doar niste jocuri ale hazardului. Astfel, in anul 146 i.Hr, generalul Gaius Plautius patrundea in Iberia in fruntea a peste 10.000 de legionari, decis sa puna capat odata pentru totdeauna obraznicilor lusitani. Plautius nu apuca nici macar sa isi desfasoare armatele. Stapanind perfect arta ambuscadelor si a razboiului de guerilla, Viriathus cadea in mijlocul romanilor exact in momentul in care acestia isi ridicau tabara. Aproape toti aveau sa isi piarda viata.

Un an mai tarziu, in 145 i.Hr., o alta armata, condusa de generalul Quintus Fabius Aemilianus, armata formata din 15.000 de legionari si 2000 de cavaleri, pornea in cautarea rebelilor. Pentru a fi siguri de victorie, romanii mobilizau si o a doua forta militara, sub comanda lui Claudius Unimanus, pentru a face jonctiunea si a-si uni fortele impotriva dusmanului comun. Zadarnic. Planul este anticipat de Viriathus care il atrage intr-o capcana pe Unimanus si ii decimeaza armata. Afland de infrangerea compatriotului sau, Aemilianus refuza lupta cu lusitanii si alege sa se retraga strategic. Pentru Roma, o rusine mai mare nici ca se putea. Atunci cand Aemilianus decide totusi sa riste o confruntare era deja prea tarziu. In lupta, alaturi de lusitani venisera si celtiberii. Romanii erau din nou infranti iar numarul victimelor latine devenise de-a dreptul infricosator. Dupa numai un an, aceeasi soarta o are si generalul Gaius Negidius, invins categoric de rebeli, iar Viriathus ocupa sudul si o mare parte din estul si centrul Iberiei. Pe strazile Romei, lumea vorbea ingrozita de al doilea Hannibal.

Asa cum era de asteptat, furia romanilor atinge paroxismul si, pe urma lui Viriathus este trimis cel mai bun general aflat in slujba Senatului acelor vremuri, Fabius Servilianus. Nu numai ca sub comanda acestuia se aflau doua legiuni complete, peste 16.000 de oameni, si alti circa 2000 de cavaleri, dar romanii apelasera chiar la regele Numidiei pentru a primi de la acesta un intreg contingent de elefanti de lupta. De data aceasta, teoretic, victoria nu avea cum sa le mai scape romanilor. Si totusi, in anul 142 i.Hr., Servilianus scria senatorilor vestea rusinoasa a infrangerii. Viriathus ii umilise complet armata dupa ce o inconjurase si o silise sa se predea doar dupa o lupta sporadica. Mai mult, liderul lusitan refuzase sa ii ucida pe romani si ii lasase sa plece in voie inapoi la Roma. In schimb, fusese declarat de invinsul sau „amici populi romani” (prieten al poporului roman) si obtinuse in mod oficial independenta Lusitaniei. Un intreg imperiu se afla la picioarelui unui fost pastor. Asa ceva era inimaginabil pentru mandrii romani.

Servilianus era demis pe loc iar in locul sau era trimis chiar fratele sau, abilul Quintus Servilius Caepio cu scopul de a-l provoca pe Viriathus la un nou razboi, totul urmand insa sa aiba loc in secret. Roma nu isi mai permitea o alta umilinta fatisa.

Roma nu plateste tradatorii

Declarat oficial aliat al Romei, Viriathus era constient ca un atac al legiunilor asupra sa ar fi echivalat cu un dezastru diplomatic pentru un Imperiu aflat totusi in pragul dezvoltarii sale. Cine ar mai fi avut incredere intr-un stat care isi ataca proprii aliati? Astfel, el rezista cu stoicism oricaror provocari venite din partea cu Caepio, si asta spre disperarea Senatului roman, dornic sa sa reduca la tacere un adversar atat de redutabil.

Dezastrul vine insa in 140 i.Hr., atunci cand, impotriva ordinelor liderului lusitan, mai multe capetenii cedeaza sicanelor romane si declara oficial razboiul. Intr-o incercare disperata de a repara raul facut, Viriathus trimite trei soli, pe Audax, Ditalcus si Minurus, sa deschida negocierile cu Quintus Servilius Caepio si sa faca uitate pornirile razboinice ale apropiatilor sai.

Coplesindu-i cu daruri de lux pe cei trei ambasadori, Caepio le promitea acestora in secret o suma fabuloasa daca reuseau sa se descotoroseasca de Viriathus. Roma isi arata din nou adevarata fata. In fond, consulul roman era constient ca intreaga forta a lusitanilor sta numai in geniul liderului lor. Si, asa cum istoria a dovedit-o de atatea ori, tradarea a fost cea care sa puna capat vietii celui care nu fusese niciodata infrant. Incapabili sa il infrunte fatis, solii isi ucideau regele in somn, injughiindu-l de mai multe ori in gat. Ca o ironie a sortii sau ca o noua dovada a justitiei romane, Audax, Ditalcus si Minurus erau ucisi pe loc in momentul in care se intorsesera sa isi primeasca recompensa pentru infama lor fapta. „Roma nu plateste tradatorii”, a fost raspunsul consulului Quintus Servilius Caepio. Era anul 139 i.Hr.

Impulsionati de spiritul lui Viriathus, lusitanii avea sa mai reziste inca 6 ani, pana in 133 i.Hr., atunci cand aparea pe harta lumii noua provincie romana, Portucale (viitoarea Portugalia), nume derivat din stravechea asezare lusitana Portus Cale.

Porsenna

Porsenna, rege etrusc. S-a luptat cu romanii pentru a-l reîntrona pe Tarquinius Superbus, care-i ceruse ajutor. El atacă Roma în fruntea unei armate puternice, dar e respins de vitejia romanilor, care-i ţin piept. Uimit şi mişcat de patriotismul şi curajul lor, dar mai ales de gestul unuia dintre ei - C. Mucius, supranumit ulterior Scaevola, care încercase să-l ucidă pe împărat şi, fiind prins, îşi arsese în văzut tuturor mâna dreaptă drept pedeapsă că greşise ţinta, - Porsenna a încheiat în cele din urmă pace cu romanii.

intr-adevar, statul intermediar intre regalitate si republica, plasmuit de Brutus, a trecut, nu multa vreme dupa 508 i.C, sub protectia constrangatoare aplicata Romei de Porsenna, capetenia etruscilor din Clusium, care, foarte probabil, nu aveau nici un interes sa-i readuca la carma Orasului pe Tarquini. Este adevarat ca legendele Republicii il infatisau ca pe un asediator al Romei, hotarat sa-i restaureze pe Tarquini, convins insa sa renunte.la intentiile sale de rezistenta eroica a locuitorilor ei (Liv. 2, 9, l-5). Rezistenta oglindita de legende celebre, precum cele ale lui Mucius Scaevola, Horatius Cocles si Clelia. Porsenna era la Clusium lars sau larth, adica tiran local sau comandant militar. Chiar numele sau ar putea deriva de la termenul etrusc pentru „sef", purthne.
intr-adevar, Porsenna a tras profit din slabirea Orasului, subsecventa revolutiei, pentru a-si impune aici un protectorat, intai refuzat de romani si apoi acceptat.
Porsenna a aparat Roma impotriva unor latini favorabili Tarquinilor si, ca protector, a impus dispozitii evocate de sursele literar-istorice drept severe la inceput si marinimoase ulterior (Liv., 2, 10-l5; DH, 5, 35-36; Plin., 34, 139; Tac, H., 3, 72, 1). Protectoratul lui Porsenna a alcatuit ultimul episod al presiunii etrusce asupra Romei si a durat cel putin pana in 498 i.C. Porsenna a fost reprezentat la Roma si de alti adjuncti in afara de Publicola. Porsenna a fost cel care a instalat la Roma magistrati anuali, pentru ca se temea ca nu cumva ei, daca ar fi dispus de un mandat mai indelungat, sa ii conteste autoritatea. Porsenna a instaurat norma colegialitatii carmuitorilor nemijlociti ai Orasului. Dupa inlaturarea protectoratului acestui lars, liga latina, dirijata, dupa 510-509 i.C, de catre orasul Tusculum si de Octavius Manilius, si-a mobilizat fortele impotriva Romei (Liv., 2, 18, l-3; DH, 5, 59-77). Totusi Tarquinius al II-lea a murit prin 495-493 i.C, iar latinii au fost infranti (Liv. 2, 19). Latinii au trebuit sa incheie un tratat, foedus, cu romanii. Tratatul, promovat din partea romanilor de catre Spurius Cassius, asigura autonomia Romei, in raporturile ei cu liga latina, dar nu si preponderenta ei definitiva in Latiu. incat, intre 498 si 493 i.C, faza tranzitorie a institutiilor „primordiilor" s-a incheiat. Influenta etrusca, desi diminuata, a disparut de asemenea in 480 ori 470 i.C, cand s-a impus definitiv la Roma o factiune, o „partida" nationala romana.
In orice caz magistratii romani anuali nu au mai depins de nimeni si Republica a fost definitiv instaurata. Ca si ciuitas, ca structura mentala si chiar institutionala. Magistratii republicani, investiti la sfarsitul perioadei de tranzitie, au posedat o autoritate cu totul diferita de competentele absolutiste ale regilor etrusci si chiar fata de cea ingradita, exercitata de Brutus, Publicola si de alti adjuncti ori „legati" ai lui Porsenna. Acesti primi magistrati republicani au putut sa se intituleze „pretori", praetores, ori „sefi", „conducatori" sau „presedinti", praesules. Chiar Titus Livius, uitand parca faptul ca ii intitulase consuli, ii califica drept praetores (Liv., 3, 55, 13; 7, 3, 5 si urm.). Pe de alta parte, alte izvoare afirma clar ca titulatura de consul ar fi fost ulterioara Legii celor Douasprezece Tabule, deci subsecventa anului 450 i.C. (Zonaras, 7, 19). Sub aspect tehnic, competentele primilor magistrati republicani sunt asemanatoare celor candva asumate de adjunctii regelui. Cu toate acestea semnificatia profunda a autoritatii lor era cu totul noua, deoarece codul institutional se schimbase radical.

Iugurtha

In 110 i.H., Roma a declarat razboi regelui Numidiei, Iugurtha (Africa de Nord). Acesta incerca sa se elibereze de sub tutela romana, instaurata o data cu distrugerea Cartaginei (146 i.H.). Dupa o serie de infrangeri, comanda armatei a revenit lui Quintus Caecilius Mettelus, secondat de M., comandant al cavaleriei. Acesta a castigat o mare popularitate in randul armatei prin reorganizarea tacticii si a trupelor, care a facut posibila victoria de la Muthul (109 i.H.) si preluarea functiei de comandant al armatei romane in acest razboi, in locul lui Metellus, considerat incompetent de catre Senat. Intre timp, in 107 M. a candidat la postul de consul al Romei. Razboiul din Africa de Nord se va sfarsi in anul 104, o data cu capturarea de catre romani a lui Iugurtha. Acesta va fi dus la Roma, prezentat poporului in procesiunea de triumf traditionala organizata de M. si apoi ucis in inchisoare. In cea de-a doua faza a razboiului cu Numidia (106-104 i.H.), alaturi de M., pe campul de lupta s-a afirmat cvestorul Lucius Cornelius Sylla, cel care va deveni cel mai mare rival al lui M. Rivalitatea celor doi va deschide seria razboaielor civile care vor zgudui Roma pana in 31 i.H.

Antiochus al III-lea cel Mare

Ajutorul acordat oraselor grecesti duce Roma in conflict cu cel mai puternic rege al regiunii, Antiochus al III-lea, al carui imperiu se intindea din Asia Mica delungul Mesopotamiei si al Iranului pana in India. Antiochus a ales sa invadeze Grecia si duce Roma intr-un razboi care s-a terminat cu infrangerea sa in 189 i.e.n. Romanii l-au fortat sa plateasca cea mai mare suma inregistrata in lumea antica 15.000 de talanti. Antiochus de asemenea trebuia sa renunte la o mare parte din corabiile si din elefantii sai de razboi si sa-si retraga trupele din Asia Mica in capitala sa Antioch din Syria.

Filip al V-lea

Filip al V-lea a fost rege al Macedoniei din 221 î.Hr. până în 179 î.Hr.

Fiu al lui Demetrios al II-lea, Filip avea nouă ani când tatăl său a murit în 230 î.Hr.-229 î.Hr. Vărul său, Antigonus Doson, a administrat regatul ca regent până la moartea sa în 221 î.Hr.-220 î.Hr., cânf Filip avea 18 ani.

Filip, urmărind eliminarea influenţei romane din Illyria, încheie o alianţă cu Hannibal. Primul război macedonean (215 î.Hr.-205 î.Hr.), cea dintâi confruntare dintre Roma şi Macedonia elenistică se încheie prin pacea de la Phoinoke pe baza statu-quo-ului. Roma a reuşit să mobilizeze împotriva lui Filip, Liga etoliană (212 î.Hr.), Regatul Pergamului, Sparta, Elida şi Messenia (211 î.Hr.), obligându-l astfel pe suveranul macedonean să lupte în Tesalia, Eubeea, Pelopones şi Marea Egee. Filip nu-l mai putea sprijini pe Hannibal, care lupta împotriva Romei în cel de-al doilea război punic.

În perioada 200 î.Hr.-197 î.Hr., Roma declanşează cel de-al doilea război macedonean. Filip este înfrânt în bătălia de la Kynoskephalai în 197 î.Hr. şi constrâns să încheie pacea cu Roma.

Personalitate dinamică, deosebit de devotat ca militar şi om de stat, Filip şi-a îndepărtat însă simpatia cetăţilor greceşti prin cruzimea decizilor sale.

Este succedat de fiul său mai mare, Perseus, care a domnit ca ultimul rege al Macedoniei.

Pyrrhus

Pyrrhus din Epir (scris şi Pyrrhos sau Pirus). Rege al moloşilor, populaţie greacă din regiunea Epir (306-302 şi 297-272 î.Hr.) și al Macedoniei (288-284, 273-272 î.Hr.). S-a remarcat ca un mare general, cunoscute fiind mai ales luptele sale din sudul Italiei împotriva statului roman. Chemat de oraşul-stat Tarent în ajutor împotriva expansiunii romanilor, el a obţinut două victorii în luptele cu aceştia, la Heracleia şi Ausculum. Pierderile mari în rândul armatei sale din bătălia de la Ausculum l-ar fi făcut pe rege să exclame: "Încă o victorie ca aceasta şi suntem pierduţi!" De aici vine expresia "victorie a la Pyrrhus". După noi lupte, care îl poartă şi prin Sicilia, regele epirot este înfrânt de romanii conduşi de Manius Curius Dentatus în lupta de la Beneventum din 275 î.Hr. şi se retrage în patrie. Moare în anul 272 î.Hr. în luptele de stradă din oraşul Argos, în timp ce ducea un război împotriva Spartei şi Messenei, aliatele rivalului său la tronul Macedoniei, Antigonus al II-lea Gonatas.

Hannibal

Arta razboiului reprezenta deja o traditie in familia Barca atunci cand, in anul 247 i.e.n., se nastea Hannibal, primul dintre cei patru fii ai marelui general si om de stat cartaginez, Hamilcar. De fapt, adevaratul nume al celei mai cunoscute familii cartagineze s-a pierdut, atata vreme cat cognomenul Barca, insemnand in limba punica „binecuvantare”, fusese, practic, impus acesteia de catre conationali, in semn de apreciere pentru glorioasele fapte de arme realizate de-a lungul timpului.

Hamilcar reprezenta deja o legenda vie printre cartaginezi atunci cand Hannibal se nastea. Victoriile sale asupra romanilor in Primul Razboi Punic si geniul militar dovedit din plin impotriva celor 100.000 de mercenari care se ridicasera impotriva imperiului din nordul Africii, il propulsasera pe acesta pe un piedestal pe care nimeni, cu exceptia fiului sau, nu il va mai depasi vreodata.

Asemenea lui Alexandru Macedon, neintrecutul general al antichitatii, Hannibal va creste sub atenta obladuire a tatalui sau si, inca din primii ani ai copilariei, va fi pregatit pentru implinirea gloriosului destin ce i se prevestea. Legendele tesute in jurul personalitatii sale remarcabile spun ca la varsta de numai noua ani, acesta jura in fata soldatilor „ura eterna Romei” si promitea ca nicicand sa nu renunte la a-si trece dusmanii de moarte prin foc si otel.

Alaturi de fratii sai, Hasdrubal, Hanno si Mago, precum si de cumnatul sau Hasdrubal cel Drept, Hannibal isi va insoti tatal in lunga campanie de cucerire a triburilor iberice si de consolidare a Noii Cartagine (orasul Murcia de astazi), viitorul punct de plecare al expeditiei impotriva Romei.

Nu mai putin de 16 ani avea sa serveasca acesta intereselor Cartaginei in Iberia, timp in care atat Hamilcar cat si Hasdrubal cel Drept vor fi ucisi in timpul luptelor cu barbarii. Propulsat din functia de comandant al cavaleriei la cea de general al intregii armate cartagineze, Hannibal avea sa porneasca in ceea ce astazi istoricii numesc „cea mai ampla si mai spectaculoasa campanie purtata vreodata impotriva Romei”.

Campaniile de cucerire ale Cartaginei si ale Romei capatasera deja valentele unei veritabile partide de sah la nivel global. Daca Hamilcar ocupase o mare parte a Peninsulei Iberice, legiunile romane isi instituisera suprematia in Galia Cisalpina si transformasera maruntul oras iberic, Saguntum, in protectorat.

De fapt, acesta avea sa fie si pretextul pornirii celui de Al doilea Razboi Punic, cel care il va propulsa pe Hannibal in galeria marilor cuceritori ai istoriei. Cucerind Saguntum dupa opt luni de asediu si anihiland garnizoanele latine, generalul cartaginez sfida, practic, puternicul Imperiu Roman si il provoca pe acesta intr-o confruntare cum nu se mai vazuse vreodata.

Nici cel mai indraznet strateg al acelor vremuri nu putea anticipa urmatoarea miscare a lui Hannibal, aceea de a traversa Alpii si de a invada Peninsula Italica din nord. Asa cum el insusi spunea: „Nimeni nu mai indraznise sa faca acest lucru, de la Hercule si pana in prezent”. Geniul militar al cartaginezului avea sa se faca simtit atunci cand 40.000 de soldati, urmati de 12.000 de cavaleri si o intreaga divizie de elefanti de lupta il vor urma fara sa cracneasca in marsul care putea insemna sfarsitul tuturor. Infruntand frigul patrunzator, terenul potrivnic si triburile de celti care traiau in Alpi, Hannibal va reusi totusi sa traverseze muntii, desi numai 26.000 de pedestrasi, 8000 de cavaleri si un singur elefant supravietuisera temerarei incercari.

Nimeni nu se asteptase la o asemenea invazie, iar trupele romane stationate in nordul tarii, fusesera luate prin surprindere si imprastiate rapid de armata cartagineza. Prima batalie dintre Hannibal si legiunile conduse de Cornelius Publius Scipio avea sa vina inevitabil, desi acesta din urma, isi pregatise deja armata pentru o invazie in Peninsula Iberica.

Lupta care se va da in apropierea raului Trebia va fi de scurta durata si va marca superioritatea neta atat a razboinicilor cartaginezi cat si a cavaleriei africane. Desi victoria lui Hannibal fusese una minora, aceasta va mobiliza triburile galice rebele, care vor suplimenta randurile invadatorilor cu 14.000 de luptatori, refacand numarul acestora la 40.000.

Asigurandu-si pozitia in nordul Italiei, Hannibal constientiza faptul ca adevaratul razboi cu Roma de abia era pe cale sa inceapa. Uriasa masinarie de razboi pe care o reprezenta Imperiul Roman urma sa dea primele sale lovituri. Asa cum se astepta, generalul cartaginez va infrunta legiunile conduse de noii consuli romani, Cnaeus Servilius si Gaius Flaminius, in Batalia de langa lacul Trasimene, acolo unde, in ciuda marsului prelungit la care isi supusese soldatii, mars care durase neintrerupt patru zile si trei nopti, va obtine o noua victorie rasunatoare.

Cea mai grea lupta se va da, insa, in aproprierea localitatii Canae. Satui de tactica de hartuire impusa de noul dictator roman, Fabius Maximus, senatorii vor opta pentru o lupta in camp deschis, lupta in care sa elimine odata pentru totdeauna amenintarea cartagineza. Avea sa fie o mobilizare fara precedent in istoria de pana atunci a Romei, armata stransa pentru aceasta batalie depasind 100.000 de legionari. Numai geniul militar al lui Hannibal avea sa aduca victoria celor 40.000 de razboinici africani si gali, pe care acesta ii putea opune formidabilei ostiri latine.Bazandu-se pe rezistenta fizica nativa a luptatorilor gali si a ferocitatii innascute a acestora, generalul cartaginez va opta pentru folosirea lor in centrul armatei, acolo unde urma sa se dea cea mai grea lovitura. Tactica sa prevedea ca trupele galice, sustinute de cele africane si iberice sa sustina suficient lupta astfel incat sa permita cavaleriei cartagineze si numidiene sa inconjoare trupele romane.

Efectul va fi unul devastator pentru legionarii siguri de victorie. Nu mai putin de 60.000 de soldati latini aveau sa fie masacrati in ceea ce va ramane in istorie drept cea mai categorica infrangere din istoria Imperiul Roman si, totodata, una dintre cele mai sangeroase lupte purtate vreodata. Printre cei cazuti, se vor numara Lucius Aemilius Paulus, noul consul roman, 48 de tribuni militari, 80 de senatori, doi questori si doi fosti consuli imperiali.Victoria a fost atat de categorica incat romanii nu vor mai cuteza sa il infrunte pe Hannibal in nicio alta batalie majora purtata pe teritoriul Italiei.

Cu toate acestea, cartaginezul care suferise la randul sau pierderi importante: circa 6000 de victime (dintre care peste 4000 erau gali) si aproape 10.000 de raniti, realiza faptul ca fara intariri, toate izbandele sale erau in van. In ciuda insistentei comandantilor aflati in subordinea sa, Hannibal va refuza sa asedieze Roma, moment considerat de catre istorici una dintre cele mai mari erori strategice ale sale. Acesta va prefera, in schimb, sa astepte intaririle pe care Hasdrubal urma sa le aduca din Spania si pe cele pe care Mago incerca sa le obtina de la conducatorii cartaginezi.

In ciuda celor doi saci plini cu inelele de aur ale legionarilor ucisi la Cannae, pe care Mago ii va purta in Cartagina, edilii cetatii vor refuza, in mod inexplicabil, o noua finantare a campaniei lui Hannibal, asta in timp ce vestile proaste continuau sa vina pentru acesta. Cartaginezul va afla cu stupoare ca trupele stranse de Hasdrubal cazusera intr-o ambuscada si fusesera anihilate de catre romani iar fratele sau fusese ucis in lupta.

Intr-o miscare strategica demna de un mare lider militar, noul comandant al legiunilor romane, Publius Cornelius Scipio, va muta teatrul de lupta in nordul Africii, amenintand direct Cartagina. Silit sa paraseasca Peninsula Italica dupa 14 ani de lupte, Hannibal isi va mobiliza ultimele trupe si va porni pe urmele celor peste 40.000 de veterani latini. Cartaginezul va improviza din nou, reusind sa isi suplimenteze numarul soldatilor cu noi luptatori recrutati in graba in timpul calatoriei sale. Desi, pentru prima oara, armata sa era superioara numeric romanilor, Hannibal constientiza faptul ca experienta era acum de partea adversarilor sai.

Lupta dintre cele doua armate se va da la Zama, in apropierea Cartaginei, si se va solda cu infrangerea dureroasa a africanilor. Din cei 50.000 de razboinici cartaginezi, 20.000 vor fi ucisi, 11.000 raniti, in timp ce peste 15.000 vor fi capturati. Pacea fragila care a urmat luptei impunea conditii umilitoare fostei mari puteri africane. Cartagina era nevoita sa isi distruga toata flota, avand dreptul sa pastreze doar 10 corabii, sa platesca o suma imensa ca despagubiri pentru daunele provocate si sa nu declare razboi nici unei alte tari fara acordul Romei.

Silit sa fuga in exil dupa o scurta perioada in care se aflase in fruntea statului, Hannibal se va refugia, pe rand, la curtea monarhilor orientali: Antiochus al III-lea al Siriei, Artaxias I al Armeniei si Prusias I din Bitinia, acolo unde se va angaja de fiecare data in lupte impotriva romanilor.Geniul sau militar va fi dovedit pentru ultima oara atunci cand, in fruntea marinarilor bitinieni, Hannibal va invinge flota regelui Pergamului, Eumenes II, aliatul de nadejde al Romei. Cartaginezul va catapulta pe vasele acestora, amfore pline cu serpi veninosi, creand o panica de nedescris atat in randurile vaslasilor aproape goi cat si in cele ale soldatilor inamici, ingroziti de atacul furibund al reptilelor.

Ajuns la varsta de 64 de ani, Hannibal va fi tradat de catre bitinieni si va fi inconjurat in propria casa de catre militiile romane care inca vedeau in el un pericol imens. Intr-un ultim gest de sfidare la adresa imperiului caruia ii jurase ura eterna, batranul general se va sinucide inghitind un flacon cu otrava. Se spune ca ultimele sale cuvinte au fost: „Haide sa scapam in fine pe romani de teroarea care-i stapaneste, facandu-i sa nu mai astepte moartea unui biet batran... ".
Se stingea astfel, in anul 183 i.e.n., unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria omenirii. Paradoxal, in acelasi an, invingatorul sau, Scipio Africanul, murea la Roma in dizgratia Senatului si a concetatenilor sai.