Diocletian

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut drept Diocleţian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până în 1 mai 305.

Născut într-o familie săracă din Dalmaţia, Diocleţian îşi începe cariera militară ca simplu soldat, devenind comandantul gărzii personale a lui Numerianus. La moartea acestuia este proclamat Augustus pentru armata din Orient (20 noiembrie 284). După bătălia de la Margus (primavara anului 285) şi dispariţia lui Carinus, rămâne unicul împărat, desemnându-l pe tovarăşul său de arme, Maximian, caesar în 285. Apoi, în anul 286 îl numeşte augustus şi îl însărcinează cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293, Diocleţian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare. Sub presiunea frecventelor uzurpări interne şi a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el iniţiază o originală reformă constituţională sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupaţi într-un colegiu în care celor doi Auguşti li se subordonează doi caesari.

Diocleţian cu reşedinţa la Nicomedia, răspundea de administrarea provinciilor orientale (având subordonat pe caesarul Galerius care, de la Sirmium, asigura paza Illyricumului, Macedoniei şi Greciei). Căsătoria lui Maximian şi a lui Galerius cu fiicele lui Diocleţian, a lui Constanţiu I cu fiica lui Maximian vizează întărirea tetrarhiei, în care rolul lui Diocleţian rămâne predominant. Poartă un război victorios asupra Persiei sasanide (297-298), fixând graniţa romană pe fluviul Tigru – limita maximă a expansiunii imperiului în Orient.

Încercarea de a reforma viaţa religioasa prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu) duce, în anii 303-304, la promulgarea a 4 edicte anticreştine care declanşează cea mai mare persecuţie din istoria imperiului împotriva acestei religii.

Pe plan intern şi extern imperiu depăşeşte în timpul domniei lui Diocleţian criza secolului III. Puterea militară este separată de cea civilă, toate numirile în aparatul administrativ şi militar rămân în apanajul împăratului. O grijă deosebită este acordată întăririi limesului şi construirii de numeroase castella şi drumuri, care fac din graniţă o zonă fortificată. Efectivele militare sporesc la cca. 500.000 de soldaţi, numărul legiunilor la cca. 60, mai mici şi mai mobile. Dobrogea este separată de Moesia Inferior şi transformată în provincie separată, sub numele de Scythia (cu reşedinţa în oraşul Tomis), aparţinând diocezei Tracia şi apărată de 2 legiuni cu garnizoana la Noviodunum şi Troesmis. În dorinţa de a impune noul sistem constituţional, Diocleţian şi Maximian abdică în aceeaşi zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii şi redevin persoane particulare. Diocleţian se retrage până la moarte, în palatul său din Spalatum (azi Split, Croaţia).

Septimius Severus

Lucius Septimius Severus, (11 aprilie 146-4 februarie 211) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211.

Născut la Leptis Magna (în Africa), într-o familie de rang ecvestru, urmează studii juridice la Roma, este admis în senat de Marcus Aurelius şi cunoaşte o strălucită carieră militar-administrativă. Este guvernator al provinciei Africa (173-174), al Galliei (186-189), proconsul al Siciliei (189-190), consul sufect (190), apoi guvernator al Pannoniei Superior (191-193).

La 9 aprilie 193 este proclamat împărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la vestea asasinării lui Pertinax şi a alegerii lui Didius Iulianus. Septimius pătrunde în Italia şi, după moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma (iunie 193). Reuşeşte în decurs de patru ani să elimine toţi candidaţii la tron şi să instaureze un regim riguros autoritar. Căsătorit în 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235), prin ridicarea în 198 şi 209 a celor doi fii ai săi, Caracalla şi Geta, la rangul de auguşti.

În timpul domniei sale, autoritatea imperială este întărită, atribuţiile senatului sunt drastic limitate. Transformă Mesopotamia în provincie romană (197-199); Dacia şi Moesia cunosc şi ele o remarcabilă înflorire economică şi edilitară. În 203 este inaugurat cunoscutul arc de triumf al împăratului. Moare la Eboracum (astăzi York) la 4 februarie 211.

Traian

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53 Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul ajunge la întinderea teritorială maximă.

Împăratul Traian

Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator şi general dintr-o familie romană faimoasă. Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din familia Ulpii, care a continuat şi după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie, 53 în oraşul Italica. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domiţian împotriva germanilor şi era unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai imperiului când Domiţian a fost ucis în 96.

Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domiţian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei şi avea nevoie de ceva ca să le obţină sprijinul. A obţinut asta prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său şi succesor în toamna lui 97 (27 octombrie). Viitor împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopţie, obţinând astfel bunăvoinţa lui Traian pentru restul vieţii sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuşi. Astfel primul roman ne-italian devine împărat.

Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea paşnică şi fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domiţian. A eliberat oamenii care au fost închişi pe nedrept de Domiţian şi a returnat proprietăţi confiscate. Istoricul Dio Cassius susţine că îi plăceau vinul şi băieţii, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

Dar Traian a fost cunoscut în istorie pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediţie în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus.

Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, şi reuşesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmisegetusa fiind distrusă, Decebal se sinucide, iar în locul capitalei, Traian construieşte un oraş numit Ulpia Augusta Dacia Traiana Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca o provincie romană.

Cam în acelaşi timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moştenire regatul său lui Traian, în timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câştigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi şi o mică parte din Arabia Saudită).

Pentru următorii şapte ani, Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema creştinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-şi vor practica religia în public. A construit câteva noi clădiri, monumente şi drumuri în Italia şi Iberia natală. Magnificul forum, ce include şi Columna lui Traian, care au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se menţin încă în Roma, aşa cum se menţine şi arcul de triumf din Mérida.

Monedă romana de bronz (sesterţ) cu efigia lui Traian

În 113, s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Partei de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărţit hegemonia încă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent şi a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi şi îndreptat atenţia către sud, către Parthia, cucerind Babylonul, Seleucia şi în final Ctesiphon, capitala în 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia ca o nouă provincie a imperiului şi s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.

Imperiul Roman în timpul lui Traian

Şi totuşi nu s-a oprit aici. Mai târziu în 116, a trecut munţii Khuzestan în Persia şi a cucerit Susa, marele oraş. L-a detronat pe regele Partei Chrosoes şi şi-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est.

La acest moment, sorţii războilui precum şi propria-i sănătate, l-au trădat. Oraşul-fortăreaţă Hatra, de pe Tigru, în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-a răsculat, la fel şi populaţia Mesopotamiei. Traian a fost astfel forţat să-şi retragă armatele pentru a înnăbuşi revoltele. Traian vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să condcă o armată pe câmpul de bătălie.

Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Clicia şi plănuia încă un război împotriva Partei, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutăţit în primăvara şi vara lui 117, până când pe 9 august a murit. Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind conducător, a returnat Mesopotamia Partei. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.

Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar şi a celui a Imperiului Bizantin, i se ura în Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai norocos ca Augustus şi mai bun ca Traian". Spre deosbire de alţi conducători ai istoriei, reputaţia lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.

Unii văd în Traian un exemplu a acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, în timp ce alţii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârşitului adevăratei societăţi romane de aptitudine în ceea ce priveşte desprinderea de la viaţa socială.

Vespasian

Caesar Vespasianus Augustus (17 noiembrie 9 – 23 iunie 79), cunoscut ca Vespasian, a fost împărat roman din decembrie 69 până în iunie 79.

Fiul unui modest funcţionar de vamă, Vespasian a urmat o carieră militară care-l poartă în Germania Superior, Britannia, Africa. În 67 este însărcinat de Nero cu reprimarea răscoalei antiromane a iudeilor. Proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei şi moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o nouă dinastie, aceea a Flavilor (69-96). Personalitate energică, lucidă, modestă, Vespasian este preocupat de restabilirea liniştii şi securităţii statului, grav afectate de războiul civil. A reorganizat finanţele şi armata, a întărit frontiera Dunării inferioare, creând o flotă în Marea Neagră, a reconstituit Capitoliul şi numeroase edificii din Roma distruse şi a început construcţia Colosseum-ului. În august 70, fiul său Titus cucereşte Ierusalimul şi încheie în 72/73 războiul din Iudeea, care este reorganizată ca provincie de sine stătătoare.

De pe urma lui a rămas şi o expresie celebră: Banii nu au miros. Vespasian a dispus construirea la Roma a sute de latrine publice (vespasiene), pentru care a perceput taxe de folosire. A fost criticat de unii senatori că scoate bani din ceva atât de murdar. Răspunsul a fost simplu şi memorabil: pecunia non olet (banii nu au miros).

Nero

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n.15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene.
Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit că ar fi ucigaşul mamei sale (aceasta complotând împotriva lui).
Nero face parte din acei împăraţi care au fost foarte aspru judecaţi în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justeţea afirmaţiei lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu porneşte de la oameni obişnuiţi, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educaţie greşită".

n planul politicii externe, Imperium Romanum a obţinut în timpul lui Nero câteva succese notabile, explicabile prin faptul că senatorii capabili au deţinut însemnate funcţii de comandă. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reuşit după campanii îndelungate să obţină, în urma unor tratative abile, recunoaşterea supremaţiei romane în Armenia. De asemenea în 61 a izbucnit o răscoală în Bretannia, şi mai târziu, mai precis în 66, o alta în Caesareea, ambele fiind reprimate.

Cruzimile, veleităţile de artist, stoarcerile de bani şi totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglări în maşina administraţiei tradiţionale a imperiului, lăsate acum pe seama unor intriganţi şi jecmănitori ai banului public. Starea financiară era falimentară în urma risipei neroniene, din cauza construcţiilor extravagante şi a dărniciei fără sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor şi a altor instituţii publice nu mai dădeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scară largă marile proprietăţi private. Un exemplu grăitor în acest sens sunt cei şase latifundiari din Africa care au fost executaţi de către Nero spre a le răpi imensele domenii agricole. Haosul şi dezordinea trecură din Roma în provincii, unde în locul conspiraţiilor s-au produs „pronunciamentele” militare. Puterea lui Nero se considera temeinică doar în Roma. Acolo poporul era îndopat cu pâine şi spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumpărată cu donaţii în bani. Opoziţia aristocratică, din sânul căreia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo îi înstrăinase o parte din armată.

A urmat o serie de lupte. Noile defecţiuni îl treziseră cam tărziu pe Nero. Se întoarse degrabă la Roma, şi îşi reluă programul obişnuit de spectacole şi banchete, ştiindu-se protejat de garda pretoriană comandată de către Tigellinus. În cele din urmă, Nero îndrepta o armată împotriva lui Galba (un bătrân de 73 de an, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape întregul Occident), comandată de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului. Aflând defecţiunea, Nero îşi rupse hainele şi se lovi cu pumnii în cap strigând: „De ce nu sunt mort! Iată-mă prăbuşit în neagră mizerie, deoarece am pierdut un imperiu şi încă trăiesc!”

Deodată Nero observă că se făcuse gol în jurul lui. Intraseră în pământ toţi bunii săi prieteni; până şi Tigellinus „străluci” prin absenţă. Capitala căzuse pradă unor zvonuri alarmante, în legătură cu unele nebunii neroniene în proiect, ca o nouă incendiere a oraşului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca să sfâşie populaţia s.a . În seara de 8 iunie i se adusese la cină mesaje despre proclamarea ca împărat a lui Galba. Răsturnă masa cu o lovitură de picior şi alergă spre o cutiuţă de aur în care-şi păstra otrava, dar otrava şi aceasta fusese furată din palat. Alerga furios afară cu intenţia de a căuta o corabie care să-l ducă în Egipt şi de acolo să treacă în Partia. Totul era însă zadarnic: se culcă, ascuns în grădina palatului, până ce fu trezit de zgomotul unor trăsnete. La lumina fulgerelor, zări cum Tigellinus îi retrăgea garda de la palat. Voi să-şi curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi să-i înfigă cuţitul în gâtul taurin al tiranului, ceea ce îl făcu să strige cu disperare: „ Am ajuns să nu mai am nici prieteni şi nici duşmani!”

Un ofiţer din Garda, căruia i-a cerut să-l însoţească în fuga sa, i-a răspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare atât de greu să mori?”

Da, pentru el era foarte greu. Şi-a făcut rost de puţină otravă, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gândit să se arunce în Tibru, dar n-a avut tăria. S-a ascuns în vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oraş. Acolo a aflat că i-au condamnat la moarte „după obiceiul din bătrâni”, adică prin biciuire. Îngrozit, a pus mâna pe un pumnal, ca să şi-l înfigă în piept. Dar, mai înainte de asta, i-a încercat vârful şi şi-a dat seama că „doare”. Când a auzit răsunând afară zgomot de copite, s-a decis să-şi taie beregata. Dar mâna i-a tremurat, şi l-a ajutat secretarul, Epafroditus, să-şi nimerească artera carotidă. „Ah, ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcăind. Ostaşii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost înmormântat modest de către bătrâna lui doică şi de prima sa iubită, Acte. Destul de ciudat, mormântul lui a rămas multă vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; şi numeroşi oameni continuau să creadă la Roma că nu e mort şi că se va înapoia. Acestea sunt în general, idei care încolţesc într-un pământ udat cu regrete şi speranţe.

Să fi fost Nero, la urma urmelor, mai bun decât ni-l descrie istoria?Posibil pentru ca nu exista date concrete pentru a dovedi faptul ca ar fi un tiran.

executarea crestinilor

Octavian Augustus

Augustus Caesar (n. 23 septembrie 62 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Roma), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deşi a păstrat înfăţişarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace, prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat în 27 î.Hr.

Când Republica Romană (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la finalul său, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius Caezar, şi-a consolidat poziţia prin înfrângerea rivalului său la putere, Marcus Antonius, în bătălia de la Actium din anul următor. Avea o muncă predefinită; anii de război civil au lăsat Roma într-un stat al anarhiei. Mai mult, Roma nu era pregătită să accepte controlul total al unui despot.

Augustus

Octavius (sau Octavian) era inteligent. Mai întâi, a desfiinţat armatele sale şi a ţinut alegeri. Octavian a fost ales în funcţia puternică de Consul.

În 27 î.Hr., a returnat în mod oficial puterea Senatului Romei şi s-a oferit să renunţe la propria sa supremaţie militară peste Egipt. Nu numai că l-au refuzat, dar Senatul i-a dat control asupra Spaniei, Galiei şi Siriei. Puţin mai târziu, Senatul i-a dat titlul de Augustus (cel venerat).

Augustus ştia că puterea necesară dictaturii absolute nu putea deriva din funcţia de Consul. În 23 î.Hr., a renunţat la această funcţie, în favoarea altor două mai puternice. În primul rând, i-a fost garantată funcţia de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voinţa sa şi să pună afacerile înaintea sa. De vreme ce funcţia de tribun era în mod tradiţional asociată cu plebeii, asta i-a consolidat poziţia pentru mai târziu. În al doilea rând, a primit o nouă competenţă sub forma unei puteri "imperiale", care îi conferea autoritate supremă în toate problemele legate de guvernarea teritorială. Se spune că în 23 î.Hr. Augustus şi-a asumat funcţia de Împărat al Romei. Totuşi, el folosea adesea un titlu civil, Princeps, sau "Primul Cetăţean."

Faimoasa statuie a lui Augustus de la Prima Porta

Ca Împărat, Augustus a organizat problemele publice ale imperiului cu îndrăzneală; datorită geniului său, a durat Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme de monetărie şi impozite standardizate; a creat o structură pentru serviciul militar civil ce consista din cavaleri şi oameni liberi (foşti sclavi). S-a îngrijit şi de beneficiile de pensionare pentru soldaţi.

Era un maestru al propagandei şi patronatul său asupra scriitorilor romani Horatius, Titus Livius şi (în special) Virgiliu i-a permis să-şi cimenteze poziţia prin intermediul poeziei şi a prozei. Folosirea jocurilor şi a ceremoniilor speciale, pentru a se celebra pe el însuşi şi pe familia sa, i-au sporit popularitatea.

Augustus a fondat de asemenea şi primul grup de pompieri din lume şi a creat o forţă de poliţie obişnuită pentru Roma.

De fapt, controlul puterii lui Augustus pe întreg Imperiul nu era discutabil, ceea ce i-a permis să-şi numească susccesorul, un obicei abandonat şi ridiculizat de la fondarea Republicii. La început, l-a indicat de Marcellus, nepotul său de soră, care era căsătorit cu fiica sa, Iulia. Între timp însă, acesta a murit din cauza otrăvirii mâncării (23 î.Hr.). Relatările istoricilor de mai târziu, ce spuneau că Marcellus ar fi fost otrăvit de soţia lui Augustus, Livia Drusilla, sunt neconcludente.

După moartea lui Marcellus, Augustus şi-a măritat fiica cu "mâna sa dreaptă", Marcus Agrippa. Din această căsătorie au rezultat trei copii, Gaius Caesar, Lucius Caesar şi Postumus Agrippa (numit în acest mod pentru că s-a născut după moartea lui Marcus Agrippa). Intenţiile lui Augustus de a-i face pe primii doi copii moştenitorii săi, au devenit aparente când acesta i-a adoptat ca proprii săi fii. Augustus a arătat afecţiune şi faţă de fii săi vitregi (copiii Liviei din prima căsătorie), Nero Claudius Drusus Germanicus şi Tiberius Claudius, după ce aceştia au cucerit o mare parte din Europa Centrală.

Agrippa a murit în 12 î.Hr., urmând ca fiul Liviei, Tiberius, să divorţeze şi să se căsătorească cu văduva lui Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp în puterile tribunice ale lui Augustus, dar la scurt timp după aceasta s-a pensionat. Totuşi, luând în considerare moartea prematură a ambilor fraţi vitregi ai săi, Gaius si Lucius, respectiv în 4 d.Hr. şi 2 d.Hr., şi a fratelui său Drusus (9 î.Hr.), Tiberius a fost rechemat la Roma, unde a fost adoptat de Augustus. Cea mai importantă înfrângere din timpul domniei sale a fost cea suferită în bătălia din Pădurea Teutoburgică.

Pe 19 august 14, a murit Augustus. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani (sau l-a divinizat). Postumus Agrippa şi Tiberius au fost numiţi co-moştenitori. Pe de altă parte, Postumus a fost exilat şi menţionat ca mort în jurul aceleaşi date. Cine i-a ordonat moartea este necunoscut, dar drumul lui Tiberius era liber acum să-şi asume aceleaşi puteri ca şi tatăl său vitreg.

Marc Antoniu

Marcus Antonius (în latină: "M·ANTONIVS·M·F·M·N", română: "Marc Antoniu") (n. 82 î.Hr.-d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general şi politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian şi Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.). Victorios la Philippi (42 î.Hr.) asupra lui forţelor lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar, devine figura dominantă a triumviratului. Primeşte guvernarea provinciilor din Orient, pleacă spre Asia şi are o întrevedere cu Cleopatra, regina Egiptului, cu care s-a căsătorit. Comportamentul lui moral şi politic duce la ascuţirea conflictului cu Octavian, al cărui rezultat a fost bătălia de la Actium (31 î.Hr.) în care Antonius a fost înfrânt. Aflând de sinuciderea Cleopatrei care, aşa cum spune legenda, se lăsase muşcată de vipere, Antonius se si