Otto I cel Mare

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I regele germanilor şi a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor şi primul împărat al Sfântului Imperiu Roman. (Cu toate că Charlemagne a fost încoronat împărat în 800, imperiul său a fost împărţit între nepoţi, şi ulterior asasinării lui Berengario în 924, titlul imperial a rămas vacant pentru aproape 40 de ani.)

Foto 1 : Miniatura cu batalia de la Lechfeld
Foto 2 : Otto ce Mare pictat de Lucas Cranach

Otto i-a urmat tatălui său ca rege al germanilor în 936. Ceremonia încoronarii s-a ţinut la catedrala din Aachen, fosta capitală a lui Carol cel Mare. După istoricul saxon Widukind de Corvey, la banchetul de încoronare, el i-a avut pe ducii de Franconia, Suabia, Bavaria şi Lotharingia, ca servitori personali: Arnulf I de Bavaria ca mareşal (sau şef al grajdurilor), Herman de Suabia ca paharnic (latină pincerna sau buticularius), Eberhard III de Franconia ca seneşal şi pe Gilbert de Lotharingia ca şambelan. Astfel şi-a aratat, chiar de la începutul domniei, ambiţiile de a fi succesorul lui Carol cel Mare, a cărui linie de succesiune încetase în 911 şi de a nu se lăsa dominat de clericii bisericii germane. Otto intenţiona, prin controlul bisericii, să fie conducătorul unui imperiu teocratic. Biserica îi oferea bogăţie, recunoaştere, prestigiu. Otto promitea bisericii protecţie contra abuzurilor nobililor locali şi implicare în actul guvernării.

În 938, la Rammelsberg in Saxonia, au fost decoperite bogate zăcăminte de argint. Aceste bogăţii minerale i-au asigurat lui Otto posibilităţi materiale mari, necesare pentru a-şi înfăptui opera politică.

Primii ani de domnie au fost marcaţi de revolte ale seniorilor locali. În 938, Eberhard, noul duce de Bavaria, a refuzat să-i plătească lui Otto birul de omagiu. Când Otto l-a destituit, înlocuindu-l cu unchiul său Berthold, Eberhard s-a revoltat, împreună cu câţiva nobili saxoni, care au încercat să îl destituie pe Otto în favoarea fratelui său mai mare Thankmar (fiul lui Henric I cu prima soţie). Otto l-a învins şi ucis pe Thankmar în 936, dar revolta a continuat anul următor, când Gilbert, Duce de Lotharingia, a jurat supunere regelui francez Ludovic al IV-lea. În acelaşi timp, Henric, fratele mai mic al lui Otto, conspira cu arhiepiscopul de Mainz să îl asasineze. Rebeliunea s-a sfârşit în 939 cu victoria lui Otto în bătălia de la Andernach, unde au căzut în luptă ducii de Franconia şi de Lotharingia. Henric a fugit în Franţa, iar Otto a răspuns sprijinindu-l pe Hugh cel Mare în campania militară împotriva regelui francez. În 941 Otto şi Henric s-au împăcat prin eforturile mamei lor, iar în 942 Otto îşi retrage trupele din Franţa dupa ce Ludovic i-a recunoscut suzeranitatea asupra Lorenei.

Pentru a preveni pe viitor alte revolte, Otto a aranjat ca demnităţile importante în regat să fie deţinute de membri apropiaţi din familie. A păstrat ducatul de Franconia ca domeniu personal până în 944. L-a căsătorit pe fiul său Liutdolf cu Ida, fiica ducelui Herman de Suabia şi a moştenit ducatul acestuia când Herman a decedat în 947. Un aranjament similar l-a făcut cu Henric, devenind astfel şi duce de Bavaria în 949.


Campania din Italia şi din Europa de Est
În acea perioadă, Italia a căzut în haos. După moartea (950, posibil prin otrăvire, a lui Lothar de Arles,tronul italian a fost moştenit de Adelaide, fiica, nora, şi văduva ultimilor trei regi ai Italiei. Un nobil local, Berengar de Ivrea, s-a autodeclarat rege al Italiei, răpind-o pe Adelaide şi încercând să-şi legitimizeze tronul, forţand-o să se mărite cu fiul său Adalbert. Adelaide a reuşit să fugă la Canossa de unde a cerut intervenţia germană. Luitdolf şi Henric, independent, au invadat nordul Italei pentru a profita de situaţie, dar în 951 Otto a intrat cu trupe în Italia forţându-l pe Berengar să-i jure supunere şi apoi, fiind văduv din 946, căsătorindu-se cu Adelaide.

Acest mariaj a declanşat altă revoltă. Când Adelaide a născut un fiu, Liutdolf a început sa se teamă pentru poziţia sa de moştenitor al lui Otto şi în 953 a declanşat o rebeliune armată împreună cu Conrad cel Roşu si cu Arhiepicopul de Mainz. Otto a început o campanie militara de restabilire a autoritaţii în Lotharingia, dar a fost capturat în timp ce ataca oraşul Mainz, iar pâna anul următor, rebeliunea s-a extins în tot regatul. Conrad şi Luitdolf s-au aliat cu maghiarii. Frecventele raiduri maghiare în sudul Germaniei în 954 i-au convins pe nobilii germani să convoace Dieta la Auerstadt. Conrad şi Luitdolf au fost deposedaţi de titluri iar autoritatea lui Otto a fost restabilită. În 955, Otto şi-a consolidat autoritatea spulberând forţele maghiare în vestita Bătălie de la Lechfeld.


Sistemul ottonian
O componentă importantă a politicii sale interne a fost întărirea autorităţii eclesiastice, în principal a episcopilor şi abaţilor, făcându-i astfel pe nobilii laici să se teamă de micşorarea puterii lor. Pentru a controla forţa Bisericii, Otto a recurs la trei prerogative. Prima a fost investitura de către împărat cu simbolurile puterii lor religioase, făcându-i astfel vasali. "În aceste condiţii alegerea clericilor a tins sa devină o formalitate în imperiul Ottonian,iar regele a umplut locurile vacante din ierarhia bisericească cu rude şi cu clerici loiali care au fost apoi numiţi să conducă marile mănăstiri " (Cantor, 1994 p213).

A doua prerogativă a fost cea a proprietarului construcţiilor bisericesti. În dreptul german, orice constructie făcuta pe teritoriul aparţinând unui nobil, apartinea acelui nobil daca nu cumva se specifica în mod expres altceva. Otto şi-a afirmat drepturile de proprietar asupra multor mănăstiri şi abaţii.

A treia prerogativa a puterii ottoniene a fost sistemul advocatului (German Vogt). Advocatul era un manager laic al proprietăţilor bisericeşti care beneficia de un anume procent din veniturile agricolea, avea responsabilitatea menţinerii ordinii şi isi detinea poziţia doar pe timpul domniei împăratului căruia îi servea.

Otto a dăruit moşii bisericii, peste care autorităţile laice nu deţineau nici măcar dreptul de jurisdicţie. În ţinuturile cucerite de la venzi şi de la alte popoare slave de pe frontiera estică, a fondat noi episcopate şi abaţii.

Din cauză că Otto numea personal episcopii şi abaţii, autoritatea sa a crescut şi mai mult iar rangurile superioare din biserica germana formau un fel de birocraţie subordonată împăratului. Conflictul acestei birocraţii eclesiastice cu succesorii lui Otto şi puterea crescânda a papalităţii în timpul reformelor gregoriene au dus la slăbirea autorităţii centrale în Germania.


Titlul imperial
Imediat după anul 960, Italia se găsea într-o stare de agitaţie politică iar când Berengar a ocupat statele papale din nord, Papa Ioan al XII-lea a cerut ajutorul lui Otto. Acesta s-a reîntors în Italia şi la 2 februarie 962, papa l-a încoronat ca împărat. (Translatio imperii.) Zece zile mai târziu, au ratificat Diploma Ottoniana, prin care împăratul a devenit garantul independenţei statelor papale.

Dupa ce Otto a parasit Roma şi a recucerit Statele papale de la Berengar, papa Ioan a început sa se teamă de puterea imperială şi a trimis solie maghiarilor şi bizantinilor, cu apelul de a forma o alianţă împotriva lui Otto. În noiembrie 963, Otto s-a întors la Roma şi a convocat un sinod al episcopilor care l-a depus pe Ioan şi l-a ales pe Papa Leon al VIII-lea. Dupa ce Otto a părăsit Roma a izbucnit un război civil între partizanii săi şi partizanii fostului papă Ioan. Ioan s-a reîntors în forţă la Roma, prigonindu-i pe cei care l-au depus şi obligându-l astfel pe Otto sa se întoarcă în grabă în iulie 964. Între timp decedase Papa Ioan al XII-lea şi urcase pe scaunul pontifical Papa Benedict al V-lea. Cu acesta ocazie, Otto a obţinut promisiunea cetăţenilor Romei de a nu alege vreun alt papă fără aprobarea sa.

Otto a mai dus câteva campanii militare nereuşite în Italia între 966–972. În 967, a dăruit ducatul de Spoleto lui Pandulf Cap-de-fier, prinţ de Benevento şi Capua, un puternic aliat italian. În anul urmator (968) Otto a lăsat asediul oraşului Bari în sarcina lui Pandulf, dar ducele aliat a fost capturat în bătălia de la Bovino de către bizantini. În 972, împăratul bizantin Ioan I Tzimisces a recunoscut titlul de împărat al lui Otto şi a fost de acord cu o căsătorie între fiul şi moştenitorul lui Otto, Otto II şi nepoata sa Theophano. Pandulf a fost eliberat.

La moarte, în 973, a fost înmormântat lânga prima sa soţie Edith de Wessex în catedrala din Magdeburg.

Carol cel Mare

Carol cel Mare (în germană Karl I, der Große, latină Carolus Magnus, franceză/engleză Charlemagne), (n. 742/748 - † 28 ianuarie 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 până la moarte, şi fondator al Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia şi a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, într-o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Face parte din dinastia Carolingiană, şi este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franţei cât şi al Germaniei, şi uneori ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală de la prăbuşirea Imperiului Roman.
La moartea tatălui său Pepin cel Scurt în anul 768, Carol cel Mare împarte tronul cu fratele său Carloman, care moare în anul 771. Carol va domni singur asupra francilor care, fiind proaspăt trecuţi la creştinism, nu pot renunţa la obiceiurile barbare neglijând religia şi cultivarea lor. În Sachsen, azi Germania de nord, saşii continuă să practice religia barbară, în sud longobarzii au conflicte cu biserica catolică, iar în Cordoba sarazinii (maurii) se extind spre nord, în est pericolul invaziei avare, toate acestea împreună ameninţau Imperiul Franc.

Războiul cu saxonii - 772

În anul 772 încep războaiele cu saxonii care durează timp de 32 de ani. După aceste războaie Carol este denumit (Pater Europae). Scopul acestor războaie era convertirea la catolicism şi alipirea de Imperiul Franc a teritoriului saxonilor care trăiau între Marea Nordului şi Munţii Harz respectiv între Elba şi Rin.

Înfrângerea longobarzilor - 774
În martie 773 Carol cere ajutor legatul papal trimis la curtea sa, împotriva longobarzilor care trăiau în nordul Italiei de azi. Carol porneşte o expediţie militară din martie 773 până în vara anului 774, când reuşeşte să-l învingă pe Desiderius, regele longobarzilor.
Carloman, fratele mort şi fostul rival a lui Carol, se căsătorise cu fiica lui Desiderius, regele longobarzilor, cu toate că încheiase în prealabil cu Carol I un pact de alianţă.
Desiderius porneşte o incursiune militară contra papei Hadrian I ca acesta să sfinţească ca regi franci pe cei doi fii ai fratelui mort (Carloman), care au primit azil la curtea lui Desiderius.
Carol înfrânge oastea lui Desiderius, proclamându-se în Pavia ca rege al longobarzilor, recunoscând suveranitatea papei iar teritoriul din jurul Romei (Patrimonium Petri) ca stat de sine stătător sub conducerea papală (stato pontificio, stato de la Santa Chiesa).


Războaiele contra maurilor - 778

Moartea lui Roland, Pictură din secolul al XV-leaExpediţia contra maurilor s-a pornit pentru a acorda sprijinul cerut de emirul din Saragossa contra emirului Abd ar-Rahman I din Cordoba (756 - 788). La retragerea sa din Spania, ariergarda sa a fost surprinsă de către basci. Bătălia de la Roncesvalles care a urmat este cântată în Cântecul lui Roland. Teritoriul din Pirinei era numai în parte sub controlul francilor, acest teritoriu întinzându-se până la oraşele Girona, Cerdagne, Urgell şi Barcelona. În anul 806, acest ţinut este numit "Marca spaniolă". Unul din rezultatele angajamentului militar al francilor în regiune este constituirea principatului Andorra. Pentru îmbunătăţirea relaţiilor politice dintre arabi şi franci, se spune că în anul 801 califul din Bagdad Harun al-Rashid i-ar fi dăruit lui Carol I, elefanţi, dintre care unul era alb.


Bavaria pierde independenţa - 788
În anul 788 Bavaria va fi integrată în Marca avară aparţinând imperiului franc, marcă situată în estul imperiului ulterior fiind denumită 856 Marchia Orientalis ca ţinut de graniţă şi apărare în faţa avarilor. Tasilo III prinţ de Bavaria a cărui viaţă a fost cruţată de Pepin cel Scurt căută, însă fără succes să păstreze independenţa Bavariei printr-o alianţă cu longobarzii care erau deja sub stăpânire francă şi cu ducele saxon Arichis II von Benevent care era interesat de asemenea la o rezistenţă împotriva dominaţiei france.
Această coaliţie a fost dezmembrată de franci prin asediul oraşelor Capua şi Salerno 786/787, iar regiunea din preajma Salzburgului din 798 este separată de Bavaria devenind provincie bisericească subordonată unui episcop catolic (asemenea provincii bisericeşti ca Bamberg, Berlin, Freiburg, Hamburg, Köln, München-Freising, Paderborn, Salzburg şi Viena au exitat mult timp în Germania şi Austria).
Integrarea Bavariei şi Saxoniei în imperiul franc au fost condiţii esenţiale pentru alcătuirea de mai târziu a Sfântului Imperiu Roman.


Ocrotitorul bisericii şi Romei

Statuie în muzeul de istorie din Frankurt pe MainÎn anul 795, va fi ales papă Leon al III-lea care se asigură de sprijinul lui Carol I trimiţându-i acestuia ca protector al bisericii (patricius romanorum) cheia de la mormântul Sfântului Petru şi stindarde din Roma.
Sistemul papal era fărămiţat în acel timp prin rezistenţa unor nobili, ajungându-se un conflict deschis în lupta pentru putere între aceste fracţiuni şi noul papă care duce la un atentat 799 contra papei, Leo III se refugiază sub protecţia lui Carol la Padeborn, aici probabil s-a încheiat înţelegerea cu papa pentru sfinţirea lui Carol ca împărat .
Unii istorici menţionează că probabil dacă ar fi bănuit Carol intenţiile papei n-ar fi acceptat sprijinirea bisericii.
In vara anului 800 Carol porneşte spre Roma, la 23 decembrie în faţa porţilor Romei trebuie să depună un jurământ de puritate sufletească, care urma să-l apere de învinuirile nobililor. In ziua de Crăciun anul 800 va fi încoronat de papă ca împărat al Sfâtului Imperiu Roman , primind titlul de Karolus serenissimus augustus a Deo coronatus magnus pacificus imperator Romanum gubernans imperium, qui et per misericordiam dei rex Francorum atque Langobardorum, ca patronus et advocatus al bisericii, patriarhul Ierusalimului trimite lui Carol cheile Mormântului Sfânt ca simbol de ocrotitor al creştinilor, Carol a preluat definitiv şi funcţia împăratului bizantin, Basileios care pretinde să fie considerat măcar egalul împăratului franc.
Carol se considera Augustus Imperator Renovati Imperii Romani (Împăratul noului imperiu roman), el era legitimat de biserică prin denumirea de sanctus (sfânt) astfel unitatea dintre stat şi biserică era hotărâtă printr-o doctrină de stat.


Extinderea imperiului spre est - după 800

Călăreţi carolingieni (manuscris din secolul IX)Pentru a umple golul format în nord estul imperiului (Transalbingien) prin deportarea saşilor, Carol I permite slavilor de pe Elba (Abotriţii sau Obotriţii) şi francilor să se aşeze aici.
Conflictele cu danezii din 804 datorită sprijinirii saşilor şi prigonirii slavilor, jefuirea ţinutului Friesland (810) de către regele danez Göttrik (Godfred), care după analele francilor şi-a pregătit o poziţie de apărare contra francilor (808) între râurile Teene şi Schlei, apărare care a fost consolidată (810) prin zidul de apărare al saşilor (Limes Saxoniae).
Relaţiile dintre slavi, saşi şi turingi au fost de asemenea încordate. In anul 789 francii pornesc o campanie militară contra wilţilor, iar după înfrângerea rezistenţei saşilor, în 806 contra sorbilor, ducele acestora Miliduoch fiind în prealabil omorât.
Urmează ocuparea Boemiei (805 -806) de către franci.
În anul 845 sunt în Regensburg botezaţi 14 duci din Boemia în timpul lui Ludovic Piosul nepotul lui Carol în timpul căruia imperiul s-a dezbinat prin Tratatul de la Verdun, în 843, Boemia devenind mărul discordiei pentru francii din est, din anul 862 devine şi Ungaria nesigură.
Extinderea francilor spre est determină o influenţă politică şi culturală germană în Europa centrală.