Alexios I Comnenul

Alexios I Comnen greacă (Αλέξιος Α' Κομνηνός (n. 1048 - d. 1118) a fost împărat bizantin între anii 1081 - 1118.

Alexios I. Komnenos

Răsturnându-l pe Botaniates, după o luptă de scurtă durată, şi încoronându-se (4 aprilie 1081), Alexios I Comnenul s-a ales cu o moştenire groaznică.

Totul era în neorânduială: armata, finanţele, administraţia. Turcii pe care îi chemase Melissenos răpiseră aproape întreaga Asie Mică, împreună cu oraşele Brussa şi Niceea, şi ajunseră la Propontida. Dinspre nord, Imperiul era ameninţat de hoardele pecenege, iar în Italia îşi ridicase deja pânzele flota lui Robert Guiscard, îndreptată asupra Dalmaţiei.

Cu Nikephor Melissenos, noul autocrator a aranjat lucrurile ca între rude şi acesta depuse armele, primind în schimb, nu jumătatea de Bizanţ, propusă de Comnen mai înainte, ci titlul de cezar şi Thessalonicul ca domeniu. Acum, sosise momentul să fie încheiate socotelile cu normanzii. Alexios I a semnat pace cu seldjiukizii, alianţe cu Veneţia şi cu regele german Henric IV. Asigurându-şi, în felul acesta, un paravan diplomatic, basileul a condus armata romeilor în Dalmaţia, unde debarcase şi asediase oraşul Dyrrachion oştirea de 30.000 de oameni a cumplitului Robert Guiscard care avea ca obiectiv final, să obţină coroana imperială a Bizanţului. Asediul asupra oraşului Dyrrachion trebuia să-i deschidă conducătorului normand drumul spre Constantinopol. Slavii din partea locului îi susţineau bucuroşi pe normanzi, năzuind la eliberarea de sub puterea nesăţioşilor funcţionari bizantini. La 18 octombrie 1081, Alexios Comnenul a intrat în luptă cu forţele lui Robert. Neizbutind să ţină piept atacului pedestrimii grele varege (mai exact, varego-ruso-anglo-saxone) a Comnenului, normanzii au luat-o la sănătoasa şi, numai printr-o minune, viteaza Gaïta, concubina lui Guiscard, a reuşit să-i oprească pe oştenii care fugeau şi să-i trimită din nou la luptă. Varegii, obosiţi de urmărire, au fost daţi peste cap şi zdrobiţi , iar cavaleria împlătoşată a lui Guiscard (1300 de cavaleri italo-normanzi) i-a respins pe kataphrakţii greci, inferiori acesteia în ce priveşte calităţile combative. Cneazul Constantin Boda din Zeta, aliatul bizantinilor, i-a trădat şi n-a intrat în luptă. A fost o înfrângere deplină, romeii s-au retras, Dyrrachion a căzut. În această bătălie, Alexios şi-a demonstrat vitejia sa excepţională, pentru care îl iubeau atât de mult ostaşii săi. După mărturia fiicei sale, lui Alexios îi plăcea să repete: Este mai bine să mori într-o luptă bărbătească, decât să-ţi salvezi viaţa cu preţul dezonoarei

Normanzii, înaintând treptat spre est, au jefuit Epirul, Macedonia şi Thessalia asediind Larissa. Cu aceasta însă succesele lor au luat sfârşit. Deşi Bizanţul, în acest moment, era slab, la cârma ţării se afla un suveran talentat şi tenace, care a reuşit în cel mai scurt timp să organizeze apărarea, să reziste şi să învingă. În iarna anului 1082, el a recurs la o măsură extremă: a confiscat o parte din comorile bisericii, pentru a plăti solda mercenarilor, iar în mai i-a atras de partea sa pe veneţieni, oferindu-le mari privilegii comerciale. Alexios şi-a instruit trupele să acţioneze cu viclenie împotriva călărimii grele a cavalerilor: să arunce în faţa cailor ghimpi de oţel, să foloseasecă pentru apărare carele; el a organizat detaşamente de ţintasi, înarmaţi cu arcuri puternice cu bătaie lungă. Pe lângă aceasta, Alexios, fiind un diplomat de excepţie, i-a încurajat cu plăcere pe adversarii politici ai lui Robert din Italia şi a angajat contingente militare turceşti. Flota dogelui veneţian Domenico Selvo le provoca normanzilor înfrângere după înfrângere. Între timp, Robert Guiscard se împotmolise de-a binelea în Italia: mai întâi, salvându-l pe papa Grigore VII (Papa le ceruse normanzilor, care erau vasalii Romei, ajutor împotriva împăratului Henric IV şi a antipapei Clement III), apoi înăbuşind răscoalele din propriile sale posesiuni. Alexios i-a provocat o înfrângere fiului lui Guiscard, Bohemund, în Thessalia, în apropiere de Larissa (prin 1082). Abia peste doi ani, Robert s-a întors în Dalmaţia şi a preluat comanda flotei. Escadra unită greco-veneţiană a fost zdrobită, însă, în iulie 1085, Guiscard a murit, iar, peste câtva timp, basileul i-a alungat pe normanzi din Balcani.

Însă situaţia din Europa nu era deloc îmbucurătoare, căci incursiunile pecenegilor în Tracia erau din ce în ce mai devastatoare. În anul 1086, respingând una dinntre aceste incursiuni, a căzut în lupta de la Beliatoba, favoritul împăratului, marele domestic Grigore Pacurianos. Un an mai târziu, o hoardă de 80.000 de invadatori a trecut Dunărea pe gheaţă, împăratul a izbutit să-i respingă pentru scurt timp. În toamna anului 1088, Alexios a condus o expediţie împotriva pecenegilor, care cuceriseră Dristra (Dorostolon). Retrăgându-se, după asediul eşuat al cetăţii, armata bizantină a fost risipită, în timpul marşului prin munţii Traciei, de forţele superioare ale pecenegilor. Alexios însuşi, deşi dăduse dovadă încă o dată de vitejie şi de bărbăţie excepţionale, a fost nevoit să scape cu fuga, retrăgându-se până la cetatea Goloe; în legătură cu această întâmplare, spiritele maliţioase din capitală au alcătuit un cântecel: De la Dristra până la Goloe e o poştă bună, Comnene!

Către începutul anilor '90, lângă zidurile Constantinopolului se crease o situaţie disperată. Emirul de Smyrna, un oarecare Tzachas-un pirat, care se supunea mai puţin sultanului de Iconion-zdrobind flota romee, puse stăpânire pe Clazomenai, Foceea şi ameninţa capitala Imperiului. Pecenegii, ajunşi până la Bosfor, iniţiaseră tratative cu turcii, privind un atac comun asupra Bizanţului.

În iarna anului 1091, Comnenul i-a zdrobit pe pecenegii şi capitala a sărbătorit triumful, însă, primăvara, duşmanii au trecut din nou Dunărea. La 29 aprilie 1091, la poalele Munţilor Lebunion pe câmpia Traciei, armata bizantino-cumană, întărită cu 500 de cavaleri mercenari din Flandra, le-a provocat o înfrângere grea, zeci de mii de pecenegi s-au predat. De teamă că soldaţii obosiţi nu vor fi în stare să păzească o asemenea mulţime, romeii, la lăsarea nopţii, i-au înjunghiat pe toţi. O asemenea perfidie i-a îngrozit pe cumani, care au fugit mâncând pământul, fără a-şi lua măcar recompensa cuvenită. După ce s-a răfuit cu pecenegii, Bizanţul a început, treptat, să schimbe defensiva cu ofensiva la frontierele sale răsăritene. Deoarece oştirea romee era slabă-kataphrakţii erau puţini la număr, mercenarii nu inspirau încredere, iar miliţiile stratiotice, practic, nu mai existau-Alexios, evitând bătăliile mari, îi ataca pe turci prin raiduri rapide, efectuate de detaşamente mici, dar cu o mobilitate sporită. Bizantinii distrugeau şi ardeau cetăţile şi şantierele navale ale musulmanilor sau instalau în fortăreţele cucerite propriile contingente. Spre sfârşitul secolului XI, sultanatul, slăbind, se destrăma în câteva emirate, în fapt, independente, de aceea, adesea, se recurgea la mituire. Cel mai periculos duşman, Tzachas, a fost zdrobit de bătrânul cezar Ioan Ducas. Graniţa Imperiului se deplasa lent dar necontenit, înainte. De-abia în acest moment, cavalerii occidentali parcă s-au deşteptat: începutul primelor succese militare ale lui Alexios Comnenul coincide în timp cu naşterea primei cruciade.

În octombrie 1095, în îndepărtatul de Constantinopol, Clermont, capitala regiunii franceze Auvergne, la un conciliu al Bisericii apusene, papa Urban II i-a chemat pe toţi creştinii apţi să poarte arme să participe la o mare expediţie în Orient (numită, ulterior, cruciadă), pentru a redobândi de la necredincioşii musulmani Ierusalimul şi Sfântul Mormânt. În vara anului următor, la Constantinopol au sosit primele detaşamente de cruciaţi -ţărani, care hotărâseră să nu mai aştepte oastea feudalilor. În majoritatea lor analfabeţi, oamenii înapoiaţi şi năpăstuiţi de soartă părăseau Europa Occidentală săracă, pentru a dobândi, în îndepărtatul Orient, iertarea păcatelor promisă de papă, iar dacă vor avea noroc, să dobândească şi bogăţii. În fruntea acestor gloate zdrenţăroase, flămânde şi prost înarmate se afla călugărul Petru din Amiens (Eremitul). Deja în drum spre Constantinopol, oastea lui Petru s-a dedat fărădelegilor, iar, după ce a ajuns în capitala romeilor, a luat-o cu totul razna. Această mulţime dezordonată a fost împrăştiată de turci lângă Niceea, pe câmpul de luptă au rămas să zacă neîngropate 25 000 de cadavre. La sfârşitul anului 1096, la Constantinopol au început să sosească primele detaşamente de cavaleri. Relaţiile dintre cruciaţi şi autorităţile bizantine erau complicate. În faţa lui Alexios se aflau trei obiective: să nu admită concentrarea în capitală a turbulenţilor cavaleri apuseni, să preîntâmpine jafurile şi să-i oblige pe cruciaţi să promită că vor depune în faţa împăratului jurământul de vasalitate pentru toate fostele posesiuni ale Bizanţului, pe care aceştia le vor recuceri de la musulmani. Conflictele se succedau unul după altul, aristocraţii occidentali nu se purtau mai bine decât ţăranii lui Petru Eremitul/Pierre l'Ermite. Societatea bizantină, pe atunci mult mai avansată ca nivel de civilizaţie, asista cu groază la spectacolul oferit de moravurile barbare ale baronilor inculţi şi grosolani. Cavalerii îşi băteau joc de Biserica ortodoxă şi de ceremonialul riguros al curţii, precum şi de obiceiurile grecilor.Alexios a iesit cu cinste din această încercare. Dând dovadă de şiretenia şi stăpânirea de sine care-l caracterizau, iar, la nevoie, şi de asprime, el a trecut oştirea cruciată pe malul anatolian, asigurându-se din timp de jurământul aproape al tuturor conducătorilor acesteia: Godefroy de Bouillon, Robert de Flandra şi chiar Bohemund de Tarent (fiul lui Robert Guiscard). Numai lacomul conte de Toulouse, Raymond, nu s-a lăsat înduplecat de basileu. Grecii, din partea lor, au trimis în expediţie un detaşament puternic.

În primăvara anului 1097, oştirea cruciato-bizantină a pus stăpânire pe Niceea. Fiindcă împăratul nu a permis învingătorilor să jefuiască oraşul, acţiunile ulterioare în comun au devenit problematice, cu toate acestea, succesele cruciaţilor i-au înlesnit considerabil lui Alexios operaţiunile în Asia Mică: cucerirea oraşelor Laodiceea, Sardes, Smyrna, Efes, a litoralului sudic al Mării Negre etc. În vara anului 1097, în bătălia de la Dorylaion s-a prăbuşit puterea militară a lui Kîlîç Arslan I, iar la 15 iulie 1099 a cîăzut Ierusalimul. Numeroasele principate ale cruciaţilor din nordul Siriei, a căror situaţie, în încercuirea posesiunilor Islamului, rămânea precară, s-au declarat vasale ale Bizanţului. Numai vechiul duşman al Imperiului, Bohemond, principe de Antiochia, a refuzat. După ce Bohemond a fost făcut prizonier de către musulmani, iar armata lui a fost zdrobită lângă Harran (1104), Comnenul i-a răpit oraşele ciliciene. Redobândindu-şi libertatea, normandul ardea de dorinţa răzbunării. În 1107, adunând o uriaşă oştire, el a debarcat la Dyrrachion. Acum însă Bizanţul era mult mai puternic decât cu 2 decenii în urmă: Bohemund a fost zdrobit, încercuit şi a capitulat. În urma tratatului de pace, încheiat în 1108 la Deabolis, Antiochia a fost recunoscută drept un fief al Imperiului.

Alexios Comnenul a iniţiat profunde reforme interne, imediat după ce a ajuns la putere, şi numai lui îi datorează statul succesele rapide de la sfârşitul sec XI-începutul sec XII. În aceste acţiuni, împăratul se sprijinea aproape în exclusivitate pe rudele sale şi pe clienţii săi, oameni de condiţie socială modestă, pe care îi copleşise cu binefaceri. După cum s-a exprimat secretarul său, cronicarul Ioan Zonaras, basileul guverna ţara ca pe propria sa casă.

Spre sfârşitul vieţii, Alexios a suferit foarte mult de reumatism, cu greu se ridica din aşternut. La curtea sultanului de Iconion erau montate piese de teatru, ale căror scene reprezentau cât de neîndemânatic se mişcă rârâitul(Alexios pronunţa prost sunetul r). Cu toate acestea, în 1116, Comnenul a condus o expediţie împotriva seldjukizilor şi, fără a coborâ, din cauza bolii, din litieră, a repurtat o victorie zdrobitoare asupra sultanului Malik Sah, care-l luase peste picior.

În vara anului 1118, la o solemitate în Hipodrom, lui Alexios I i s-a făcut rău şi el a fost dus în palatul Manganelor. La căpătâiul basileului muribund s-a încins lupta pentru succesiune. Soţia acestuia, Irina Ducas, şi fiica lor, Ana năzuiau să-i dea puterea soţului Annei, cezarul Nikephor Bryennios, ocolindu-l pe fiul împăratului, Ioan. Împăratul a avut o atitudine evazivă şi a murit (15 august) fără a desemna un moştenitor la tron.

Saladin

Saladin sau Salah al-Din (1137 sau 1138– decedat 4 martie, 1193; în kurdă: Selahedîn Ayûbî; صلاح الدين يوسف بن ايوب sau Silhedînê Eyûbî; al-Malik al-Nāṣir Ṣalāḥ al-Dīn Yūsuf ibn Ayyūb - Ayyoub; Salah al-Din este un nume onorific care înseamnă "Justificarea Credinţei" în arabă). Salah al-Din a fost un general musulman kurd din Tikrit, Saladin a devenit sultan şi a fondat dinastia Ayyubidă a Egiptului, care a stăpânit şi Siria, Yemenul , Irakul , Mecca, Hejaz, precum şi Diyarbakır. El a fost renumit în lumea musulmană şi creştină pentru conducerea şi bravura lui militară, prin cavalerismul şi clemenţa lui, în decursul războiului împotriva cruciaţilor.

Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard Inima de Leu, regele Angliei.

Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.

Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari pentru inmormantare.

Ludovic al IX-lea al Franţei

Ludovic al IX-lea al Franţei (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franţei din 1226 până la moartea sa. A fost de asemenea Conte de Artois (ca Ludovic al II-lea) din 1226 până în 1237. Născut la Poissy, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea şi a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franţei care a fost canonizat, şi prin urmare există mai multe localităţi numite în onoarea sa, printre care St. Louis, Missouri, în Statele Unite. A înfiinţat Parlamentul de la Paris. Nu se cunoaşte o dată exactă pentru începutul domniei personale a lui Ludovic. Contemporanii au considerat domnia sa o co-guvernare cu mama sa, deşi istoricii consideră în general 1234 ca anul în care Ludovic a început să domnească singur, mama sa servindu-i mai degrabă de consilier. A fost un consilier important pentru rege până la moartea sa în 1252.

Pe 27 mai 1234, Ludovic s-a căsătorit cu Margareta de Provenţa (1221- 21 decembrie 1295), a cărei soră Eleonora se căsătorise cu Henric al III-lea al Angliei.

La vârsta de 15 ani, Ludovic a pus capăt Cruciadei Albigensiene, în 1229, în urma semnării unui acord cu Contele Raymond al VII-lea de Toulouse, care îl elibera pe tatăl acestuia, Raymond al VI-lea, de suspiciunile de ucidere a unui predicator care avea misiunea de a îi converti pe catari.

Pietatea şi bunătatea aratătată de rege pentru săraci au fost îndelung apreciate. A mers de două ori în cruciadă, în 1248 (Cruciada a şaptea) şi în 1270 (Cruciada a opta). Ambele cruciade au fost dezastre totale; după un succes iniţial în prima încercare, armata de 15.000 de soldaţi a lui Ludovic s-a lovit de rezistenţa armatei şi poporului egiptean.

În 1252, Ludovic a încercat să încheie o alianţă cu egiptenii, pentru recuperarea Ierusalimului dacă francezii contribuiau la capturarea Damascului.

În 1253, Ludovic a încercat să găsească aliaţi printre asasinii ismailiţi şi printre mongoli. Ludovic fusese informat că liderul mongol al Hoardei de Aur, Sartaq, se convertise la creştinism, în timp ce în Cipru, Ludovic a văzut de asemenea o scrisoare de la Sempad, fratele conducătorului armean Hetum I, care, făcând parte dintr-o ambasadă la curtea mongolă de la Karakorum, a descris un ţinut centru asiatic ca o oază cu mulţi creştini, în general de rit nestorian.

Ludovic a trimis un nou sol la curtea mongolă, în persoana călugărului franciscan William de Rubruck, care l-a vizitat pe Marele Han Möngke în Mongolia. William a intrat într-o faimoasă competiţie la curtea mongolă, deoarece hanul a încurajat o dezbatere formală între creştini, budişti şi musulmani, pentru a determina care credinţă este cea adevărată, existând trei judecători, unul din fiecare religie. Dezbaterea a atras o mulţime impresionantă, şi, precum la majoritatea evenimentelor mongole, s-a consumat o cantitate uriaşă de alcool.

Patronajul artelor din timpul domniei lui Ludovic a adus multe inovaţii în arta şi arhitectura gotică, şi stilul de la curtea sa s-a iradiat de-a lungul Europei prin cumpărarea de obiecte artistice de la maeştri parizieni, precum şi prin mariajul fetelor şi rudelor de sex feminin ale regelui cu nobili din alte ţări, având drept rezultat introducerea în acele ţinuturi a modelului parizian. Capela personală a lui Ludovic, Sainte-Chapelle din Paris, a fost copiată de mai multe ori de urmaşii săi. Probabil Ludovic a ordonat producerea Bibliei Morgane, o capodoperă a picturii medievale.

Sfântul Ludovic a domnit în timpul unui „secol de aur”, în care regatul Franţei şi-a atins apogeul în Europa, atât din punct de vedere economic, cât şi politic. Regele Franţei era considerat primus inter pares (primul între egali) printre regii şi conducătorii de pe continent. Comanda cea mai mare armată, şi guverna cel mai extins şi mai bogat regat din Europa, centrul artelor şi intelectualităţii europene (La Sorbonne) în acea perioadă. Prestigiul şi respectul de care se bucura în Europa Ludovic al IX-lea erau datorate mai degrabă personalităţii sale benevolente decât dominaţiei militare. Pentru contemporanii săi, era exemplul chintesenţial de prinţ creştin, întruchiparea creştinismului într-o singură persoană. Reputaţia de sfinţenie şi echitate era deja bine stabilită în timpul vieţii sale, şi în mai multe ocazii a fost ales ca arbitru pentru disputele diverşilor conducători din Europa.

Ludovic al IX-lea şi-a luat foarte în serios misiunea de „locotenent al lui Dumnezeu pe Pământ”, cu care fusese investit la încoronarea de la Reims. Astfel, pentru a îşi îndeplini misiunea, a condus două cruciade, care, cu toate că au fost lipsite de succes, au contribuit la prestigiul lui. Contemporanii săi nu ar fi înţeles situaţia dacă regele Franţei nu ar fi condus nicio cruciadă în Ţara Sfântă. Pentru a îşi finanţa prima cruciadă Ludovic a ordonat expulzarea tuturor evreilor implicaţi în camătă. Această acţiune îi permitea lui Ludovic să confişte proprietăţile evreilor expulzaţi, pe care le putea folosi în cruciada sa. Cu toate acestea, nu a eliminat datoriile creştinilor. A treia parte din datorie a fost scutită, dar restul de bani trebuiau trimişi la trezoreria regală. Ludovic a ordonat de asemenea, la cererea Papei Grigorie al IX-lea, arderea a 12.000 de copii ale Talmudului, în Paris, în 1243. O astfel de legislaţie împotriva Talmudului, nu ceva neobişnuit în istoria creştinismului, era datorată preocupărilor curţilor medievale că producerea şi circulaţia lor ar putea slăbi credinţa indivizilor creştini, şi ameninţa bazele creştine ale societăţii, protejarea lor fiind o datorie a tuturor monarhilor creştini.

Pe lângă legislaţia împotriva evreilor şi camătăi, Ludovic a extins atribuţiile Inchiziţiei în Franţa. Aria cea mai afectată de această expansiune a fost sudul Franţei, unde erezia catară fusese cea mai puternică. Ritmul acestor confiscări a atins cele mai ridicate nivele în anii de dinaintea primei lui cruciade, încetinindu-se în urma reîntoarcerii sale în 1254.

Richard I Inima de Leu

Richard I (n. 8 septembrie 1157, d. 6 aprilie 1199), a fost rege al Angliei în perioada 1189-1199. Era cunoscut şi sub numele de Richard Inimă-de-Leu datorită reputaţiei sale de mare lider militar.

Richard a fost fratele mai mic al lui William, Contele de Poitiers, Henric cel Tânăr şi al Matildei a Angliei. Fiind cel de-al treilea fiu al regelui Henric al II-lea şi al Eleonorei de Aquitania nu era de aşteptat că se va urca pe tron. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, Duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet şi Ioan, Conte de Mortain, care i-a succedat ca rege. Richard era fratele vitreg al Mariei de Champagne şi al lui Alix a Franţei. Adesea era descris ca fiind preferatul mamei sale, Eleanor de Aquitaine.

Deşi născut la Palatul Beaumont, Oxford, Anglia, la fel ca şi ceilalţi Plantageneţi, Richard a fost în esenţă francez. Cînd părinţii lui s-au despărţit, el a rămas cu mama sa în Franţa. A moştenit ducatul Aquitaine în 1168 şi comitatul Poitiers în 1172. În 1170, fratele său mai mare Henric a fost încoronat rege al Angliei ca Henric al III-lea în timpul vieţii tatălui său. Istoricii l-au numit Henric cel Tânăr ca să nu fie confundat cu Henric al III-lea al Angliei, care a fost nepotul său.

Richard s-a concentrat asupra rezolvării problemelor legate de revoltele nobililor din Aquitaine, în special pe teritoriul Gascogne. Domnia sa din ce în ce mai crudă a condus la o mare revoltă în 1179. Sperând să-l detroneze pe Richard, rebelii au solicitat ajutor de la Henric şi Geoffrey. Punctul de cotitură a venit în primăvara anului 1179 la Valea Charente. Cetatea Taillebourg era bine apărată şi condiderată impenetrabilă. Castelul era înconjurat de o faleză pe trei laturi şi de un oraş pe cea de-a patra latură. Locuitorilor cetăţii le era atât de frică de Richard încât au renunţat la siguranţa castelului şi l-au atacat pe Richard. În două zile, Richard a reuşit să cucerească castelul şi a câştigat o reputaţie de comandant militar.

El a devenit un exemplu pentru toţi fiind primul care a devenit cruciat după anunţarea cuceririi Ierusalimului de către Saladin. Richard nu se simte deloc englez. El este, înainte de toate, un cavaler normand care ştie să mânuiască lancea pe câmpul de luptă. În realitate, el nu a petrecut în Anglia decât câteva luni, spre sfârşitul domniei sale. Pentru moment, datoria îl cheamă spre Ţara Sfântă. El îl convinge pe prietenul şi rivalul său Filip al II-lea, rege al Franţei, să pornească în cruciadă. Împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa, nu poate să facă altceva mai bun decât să devină, la rândul lui, cruciat.

Încoronat rege la treizeci de ani, Richard conduce, în mod firesc, cea de-a treia cruciadă: Filip Augustus nu are decât douăzeci şi trei de ani, iar Frederic Barbarossa s-a înecat în mod stupid într-un râu din Turcia. Richard ahtiat după maşini de război şi expert în atacuri asupra locurilor întărite, cucereşte într-o săptămână Saint-Jean-d'Acre, pe când Filip al II-lea bătuse pasul pe loc timp de şase luni. Conducerea cruciadei îi revine în întregime atunci când regele Frantei, dezamăgit că nu dobândise nici un laur din această aventură cavalerească, se retrage şi se întoarce în ţara sa, pretextând că ar fi fost bolnav.

Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu şi Ierusalimul. Saladin, generos, acordă liberă circulaţie pelerinilor în Oraşul Sfânt. Supărat că nu s-a putut acoperi de glorie în Palestina, la fel ca Richard, Filip al II-lea îl ajută pe Ioan fără de Ţară să-i ia coroana lui Richard, luat prizonier în Germania pe când se întorcea din Ţara Sfântă. Contra unei răscumpărări adunate în urma presiunii exercitate de popor, în fruntea căruia s-a aflat Robin Hood (zis şi "Robin al Codrilor"), Richard îşi reia tronul şi îl atacă imediat pe regele Franţei. După ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard, moare într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi trădători, contele de Limoges.

Wilhelm Cuceritorul

A fost duce al Normandiei (1035-1087) si rege al Angliei intre anii 1066 si 1087. In anul 1066, a invocat drepturi la coroana engleza si a debarcat in sudul Angliei, la Hastings, in fruntea unei armate formate din cavaleri normanzi si din intreaga Franta. Acolo, el a reusit sa infranga armata anglo-saxona a regelui Harold al II-lea. Victoria a fost obtinuta, deoarece armata lui W. dispunea de o cavalerie puternica, in timp ce oastea anglo-saxona era formata mai ales din pedestrasi. Normanzii lui W. au profitat si de un atac al norvegienilor asupra anglo-saxonilor, care a contribuit si el la slabirea fortelor acestora din urma. Pana in anul 1071, normanzii au reusit sa supuna intregul regat al Angliei. O septime din intinderea Angliei a intrat in posesia lui W., care astfel a devenit cel mai mare proprietar funciar din aceasta tara. El a impartit cavalerilor sai o mare parte din pamantul insusit, care, in schimb, erau vasali directi ai regelui si ii prestau personal omagiul si toate sarcinile militare si banesti. In acest mod, W. si-a format o nobilime militara puternic ierarhizata si care cuprindea atat proprietari funciari mari (baroni), cat si mici (cavaleri). Aristocratia anglo-saxona care si-a pastrat domeniile facea parte si ea din randurile acestei nobilimi, trebuind, de asemenea, sa indeplineasca obligatii vasalice riguroase fata de rege. In anul 1086 a fost realizat un recensamant funciar, numit Cartea Judecatii de Apoi, prin care s-a tinut o evidenta precisa a tuturor proprietatilor funciare, fiind mentionate suprafata fiecarui domeniu, animalele, inventarul agricol, venitul, numarul, situatia juridica si obligatiile taranilor dependenti, indatoririle vasalice etc. Cucerirea normanda a determinat accelerarea procesului de intrare in dependenta a taranimii libere si de formare a relatiilor vasalice si a contribuit la desavarsirea relatiilor feudale. Sistemul de improprietarire a nobilimii, practicat de W., a impiedicat crearea de principate teritoriale, puterea marilor feudali englezi fiind astfel limitata. Monarhul era autoritar, puterea sa bazandu-se pe fondurile funciare intinse, care ii asigurau resurse insemnate si care ii dadeau posibilitatea sa impuna vasalilor sai respectarea riguroasa a obligatiilor pe care le aveau. Organul central de conducere al statului era curtea regelui. tara era organizata administrativ in comitate (shire), conduse de catre un sheriff, care avea atributii consultative. Veniturile statului au fost separate inca de la inceput de tezaurul regal, ca urmare a organizarii fiscalitatii pe principii noi. Datorita realizarilor din timpul domniei sale, W. este considerat unul dintre cei mai insemnati regi din istoria Angliei.