Alexandru cel Mare

Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.

În anul 340 î.Hr, regele Filip al II-lea al Macedoniei îi cere fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoţească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi-Turcia), pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimite în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.

Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella o solie a perşilor care dorea să rezolve în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.

Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a raului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a răzvrătiţilor. Aceasta a luat sfârşit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria, sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.

Puţin mai târziu, Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează.

Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 i.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, Alexandru pleacă din Amfipolis, Tracia, şi debarcă la Troia.

Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul raului Granicos, în mai 334 i.Hr. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe persani, după o luptă crâncenă dintre cele 2 cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost în pericol de moarte de mai multe ori.

După această luptă, Alexandru cel Mare intenţionează să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul de nu da persanilor posibilitatea de a avea o bază de la care să încerce invadarea Greciei. Astfel, eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, îi rezistă şi au fost pedepsite cu asprime.

În timpul iernii 334 i.Hr.-333 î.Hr, Alexandru a cucerit cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său, Nearh. De aici, Alexandru cel Mare îndreaptă spre interiorul regiunii şi ocupă Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios (conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească imperiul). De aici, Alexandru cel Mare se îndreaptă spre est, spre muntii Taurus, pe care îi traverseză cu uşurinţă.

Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a aşteptat pe loc prima iniţiativă a lui Darius al III-lea, aşteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.

Apoi regele atacă şi cucereşte Gaza, fiind rănit de 2 ori.

Ocupând Memfisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civili şi militari macedoneni.

După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.

Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.

Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.

Darius îşi adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul şi armele. Lupta a avut loc pe data de 2 octombrie 331 î.Hr.

Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, dar Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al II-lea cel Mare, la Pasargades.

Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.

Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape 3 ani (330 i.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat sau torid cu intermitenţă, pe un teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.

Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui recepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.

Alexandru şi Porus de Charles Le Brun, 1673

Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor. El a murit în timpul unei petreceri (probabil de friguri, ori fusese otrăvit); planificase o campanie de cucerire în Arabia. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.

Moartea lui Alexandru cel Mare

Celui mai demn. În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru cel Mare succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul s-a împărţit în regiuni rivale conduse de diadohi său succesori care, după ce s-au sfâşiat peste 40 de ani (323 i.Hr.-281 i.Hr.), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său:

• Teritoriile din vest (Mesopotamia si Persia) au fost obţinute de către seleucizi, aceştia formând Imperiul seleucid;
• Macedonia a fost obţinută de către antigonizi;
• Egiptul a fost obţinut de către ptolemei, astfel formându-se Egiptul ptolemeic;
• Asia Mica a fost obţinută de către attalizi.
• Posesiunile indiene au fost pierdute.

Imperiul lui Alexandru

Filip II

Filip al II-lea al Macedoniei (n. 382 î.Hr.-d. 336 î.Hr.) a fost rege al Macedoniei în perioada 359 î.Hr.-336 î.Hr. şi tatăl lui Alexandru cel Mare.La 23 de ani, în 359 î.Hr., ascendează la tronul Macedoniei. La început a fost regent pentru nepotul său, Amyntas al IV-lea, fiul fratelui său, Perdicas al III-lea. După scurt timp, Filip îl înlătură şi dobândeşte puterea deplină.Înconjurată de munţi (Pindul, Olimpul), Macedonia era, pe acea vreme, oarecum retrasă faţă de restul Greciei. Macedonenii (neam grec, amestecat cu elemente tracice şi ilirice, format definitiv după invazia doriană) au stat departe de frământările şi certurile ce măcinau Grecia polisurilor prospere. Se ocupau cu agricultura, vânătoarea, extragerea bogăţiilor solului (gudron, smoală, aur).
A infaptuit numeroase reforme militare si economice care au contribuit la ridicarea statului macedonean la rangul de mare putere in lumea antica. A cucerit Tracia si coloniile grecesti de pe malul litoralul de Nord al Marii Egee. Dupa victoria de la Cheronnea (338 i.e.n.) a instaurat hegemonia Macedoniei in Grecia.

imagini din fosta capitala a Macedoniei Pella

Hannibal

Arta razboiului reprezenta deja o traditie in familia Barca atunci cand, in anul 247 i.e.n., se nastea Hannibal, primul dintre cei patru fii ai marelui general si om de stat cartaginez, Hamilcar. De fapt, adevaratul nume al celei mai cunoscute familii cartagineze s-a pierdut, atata vreme cat cognomenul Barca, insemnand in limba punica „binecuvantare”, fusese, practic, impus acesteia de catre conationali, in semn de apreciere pentru glorioasele fapte de arme realizate de-a lungul timpului.

Hamilcar reprezenta deja o legenda vie printre cartaginezi atunci cand Hannibal se nastea. Victoriile sale asupra romanilor in Primul Razboi Punic si geniul militar dovedit din plin impotriva celor 100.000 de mercenari care se ridicasera impotriva imperiului din nordul Africii, il propulsasera pe acesta pe un piedestal pe care nimeni, cu exceptia fiului sau, nu il va mai depasi vreodata.

Asemenea lui Alexandru Macedon, neintrecutul general al antichitatii, Hannibal va creste sub atenta obladuire a tatalui sau si, inca din primii ani ai copilariei, va fi pregatit pentru implinirea gloriosului destin ce i se prevestea. Legendele tesute in jurul personalitatii sale remarcabile spun ca la varsta de numai noua ani, acesta jura in fata soldatilor „ura eterna Romei” si promitea ca nicicand sa nu renunte la a-si trece dusmanii de moarte prin foc si otel.

Alaturi de fratii sai, Hasdrubal, Hanno si Mago, precum si de cumnatul sau Hasdrubal cel Drept, Hannibal isi va insoti tatal in lunga campanie de cucerire a triburilor iberice si de consolidare a Noii Cartagine (orasul Murcia de astazi), viitorul punct de plecare al expeditiei impotriva Romei.

Nu mai putin de 16 ani avea sa serveasca acesta intereselor Cartaginei in Iberia, timp in care atat Hamilcar cat si Hasdrubal cel Drept vor fi ucisi in timpul luptelor cu barbarii. Propulsat din functia de comandant al cavaleriei la cea de general al intregii armate cartagineze, Hannibal avea sa porneasca in ceea ce astazi istoricii numesc „cea mai ampla si mai spectaculoasa campanie purtata vreodata impotriva Romei”.

Campaniile de cucerire ale Cartaginei si ale Romei capatasera deja valentele unei veritabile partide de sah la nivel global. Daca Hamilcar ocupase o mare parte a Peninsulei Iberice, legiunile romane isi instituisera suprematia in Galia Cisalpina si transformasera maruntul oras iberic, Saguntum, in protectorat.

De fapt, acesta avea sa fie si pretextul pornirii celui de Al doilea Razboi Punic, cel care il va propulsa pe Hannibal in galeria marilor cuceritori ai istoriei. Cucerind Saguntum dupa opt luni de asediu si anihiland garnizoanele latine, generalul cartaginez sfida, practic, puternicul Imperiu Roman si il provoca pe acesta intr-o confruntare cum nu se mai vazuse vreodata.

Nici cel mai indraznet strateg al acelor vremuri nu putea anticipa urmatoarea miscare a lui Hannibal, aceea de a traversa Alpii si de a invada Peninsula Italica din nord. Asa cum el insusi spunea: „Nimeni nu mai indraznise sa faca acest lucru, de la Hercule si pana in prezent”. Geniul militar al cartaginezului avea sa se faca simtit atunci cand 40.000 de soldati, urmati de 12.000 de cavaleri si o intreaga divizie de elefanti de lupta il vor urma fara sa cracneasca in marsul care putea insemna sfarsitul tuturor. Infruntand frigul patrunzator, terenul potrivnic si triburile de celti care traiau in Alpi, Hannibal va reusi totusi sa traverseze muntii, desi numai 26.000 de pedestrasi, 8000 de cavaleri si un singur elefant supravietuisera temerarei incercari.

Nimeni nu se asteptase la o asemenea invazie, iar trupele romane stationate in nordul tarii, fusesera luate prin surprindere si imprastiate rapid de armata cartagineza. Prima batalie dintre Hannibal si legiunile conduse de Cornelius Publius Scipio avea sa vina inevitabil, desi acesta din urma, isi pregatise deja armata pentru o invazie in Peninsula Iberica.

Lupta care se va da in apropierea raului Trebia va fi de scurta durata si va marca superioritatea neta atat a razboinicilor cartaginezi cat si a cavaleriei africane. Desi victoria lui Hannibal fusese una minora, aceasta va mobiliza triburile galice rebele, care vor suplimenta randurile invadatorilor cu 14.000 de luptatori, refacand numarul acestora la 40.000.

Asigurandu-si pozitia in nordul Italiei, Hannibal constientiza faptul ca adevaratul razboi cu Roma de abia era pe cale sa inceapa. Uriasa masinarie de razboi pe care o reprezenta Imperiul Roman urma sa dea primele sale lovituri. Asa cum se astepta, generalul cartaginez va infrunta legiunile conduse de noii consuli romani, Cnaeus Servilius si Gaius Flaminius, in Batalia de langa lacul Trasimene, acolo unde, in ciuda marsului prelungit la care isi supusese soldatii, mars care durase neintrerupt patru zile si trei nopti, va obtine o noua victorie rasunatoare.

Cea mai grea lupta se va da, insa, in aproprierea localitatii Canae. Satui de tactica de hartuire impusa de noul dictator roman, Fabius Maximus, senatorii vor opta pentru o lupta in camp deschis, lupta in care sa elimine odata pentru totdeauna amenintarea cartagineza. Avea sa fie o mobilizare fara precedent in istoria de pana atunci a Romei, armata stransa pentru aceasta batalie depasind 100.000 de legionari. Numai geniul militar al lui Hannibal avea sa aduca victoria celor 40.000 de razboinici africani si gali, pe care acesta ii putea opune formidabilei ostiri latine.Bazandu-se pe rezistenta fizica nativa a luptatorilor gali si a ferocitatii innascute a acestora, generalul cartaginez va opta pentru folosirea lor in centrul armatei, acolo unde urma sa se dea cea mai grea lovitura. Tactica sa prevedea ca trupele galice, sustinute de cele africane si iberice sa sustina suficient lupta astfel incat sa permita cavaleriei cartagineze si numidiene sa inconjoare trupele romane.

Efectul va fi unul devastator pentru legionarii siguri de victorie. Nu mai putin de 60.000 de soldati latini aveau sa fie masacrati in ceea ce va ramane in istorie drept cea mai categorica infrangere din istoria Imperiul Roman si, totodata, una dintre cele mai sangeroase lupte purtate vreodata. Printre cei cazuti, se vor numara Lucius Aemilius Paulus, noul consul roman, 48 de tribuni militari, 80 de senatori, doi questori si doi fosti consuli imperiali.Victoria a fost atat de categorica incat romanii nu vor mai cuteza sa il infrunte pe Hannibal in nicio alta batalie majora purtata pe teritoriul Italiei.

Cu toate acestea, cartaginezul care suferise la randul sau pierderi importante: circa 6000 de victime (dintre care peste 4000 erau gali) si aproape 10.000 de raniti, realiza faptul ca fara intariri, toate izbandele sale erau in van. In ciuda insistentei comandantilor aflati in subordinea sa, Hannibal va refuza sa asedieze Roma, moment considerat de catre istorici una dintre cele mai mari erori strategice ale sale. Acesta va prefera, in schimb, sa astepte intaririle pe care Hasdrubal urma sa le aduca din Spania si pe cele pe care Mago incerca sa le obtina de la conducatorii cartaginezi.

In ciuda celor doi saci plini cu inelele de aur ale legionarilor ucisi la Cannae, pe care Mago ii va purta in Cartagina, edilii cetatii vor refuza, in mod inexplicabil, o noua finantare a campaniei lui Hannibal, asta in timp ce vestile proaste continuau sa vina pentru acesta. Cartaginezul va afla cu stupoare ca trupele stranse de Hasdrubal cazusera intr-o ambuscada si fusesera anihilate de catre romani iar fratele sau fusese ucis in lupta.

Intr-o miscare strategica demna de un mare lider militar, noul comandant al legiunilor romane, Publius Cornelius Scipio, va muta teatrul de lupta in nordul Africii, amenintand direct Cartagina. Silit sa paraseasca Peninsula Italica dupa 14 ani de lupte, Hannibal isi va mobiliza ultimele trupe si va porni pe urmele celor peste 40.000 de veterani latini. Cartaginezul va improviza din nou, reusind sa isi suplimenteze numarul soldatilor cu noi luptatori recrutati in graba in timpul calatoriei sale. Desi, pentru prima oara, armata sa era superioara numeric romanilor, Hannibal constientiza faptul ca experienta era acum de partea adversarilor sai.

Lupta dintre cele doua armate se va da la Zama, in apropierea Cartaginei, si se va solda cu infrangerea dureroasa a africanilor. Din cei 50.000 de razboinici cartaginezi, 20.000 vor fi ucisi, 11.000 raniti, in timp ce peste 15.000 vor fi capturati. Pacea fragila care a urmat luptei impunea conditii umilitoare fostei mari puteri africane. Cartagina era nevoita sa isi distruga toata flota, avand dreptul sa pastreze doar 10 corabii, sa platesca o suma imensa ca despagubiri pentru daunele provocate si sa nu declare razboi nici unei alte tari fara acordul Romei.

Silit sa fuga in exil dupa o scurta perioada in care se aflase in fruntea statului, Hannibal se va refugia, pe rand, la curtea monarhilor orientali: Antiochus al III-lea al Siriei, Artaxias I al Armeniei si Prusias I din Bitinia, acolo unde se va angaja de fiecare data in lupte impotriva romanilor.Geniul sau militar va fi dovedit pentru ultima oara atunci cand, in fruntea marinarilor bitinieni, Hannibal va invinge flota regelui Pergamului, Eumenes II, aliatul de nadejde al Romei. Cartaginezul va catapulta pe vasele acestora, amfore pline cu serpi veninosi, creand o panica de nedescris atat in randurile vaslasilor aproape goi cat si in cele ale soldatilor inamici, ingroziti de atacul furibund al reptilelor.

Ajuns la varsta de 64 de ani, Hannibal va fi tradat de catre bitinieni si va fi inconjurat in propria casa de catre militiile romane care inca vedeau in el un pericol imens. Intr-un ultim gest de sfidare la adresa imperiului caruia ii jurase ura eterna, batranul general se va sinucide inghitind un flacon cu otrava. Se spune ca ultimele sale cuvinte au fost: „Haide sa scapam in fine pe romani de teroarea care-i stapaneste, facandu-i sa nu mai astepte moartea unui biet batran... ".
Se stingea astfel, in anul 183 i.e.n., unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria omenirii. Paradoxal, in acelasi an, invingatorul sau, Scipio Africanul, murea la Roma in dizgratia Senatului si a concetatenilor sai.

Miltiade

La sfarsitul secolului al Vl-lea, Imperiul persan era foarte puternic. Marele rege Darius se gandeste la o extindere a teritoriului sau. Se loveste insa de grecii din Asia si Ionia, care, ajutati de Atena si Eretria, cuceresc orasul Sardes; insa in 494, persii cuceresc Miletul, il incendiaza, il jefuiesc, omoara sau deporteaza locuitorii. Revolta din Ionia este inabusita. In 492, Darius isi restaureaza autoritatea asupra Macedoniei si Traciei si hotaraste sa pedepseasca Atena si Eretria pentru ca ajutasera Ionia. El ajunge pana in Atica. Atena hotaraste singura, in fata incetinelii cu care soseste ajutorul lacedemonian, sa nu astepte sosirea persilor in spatele zidurilor sale si sa dea lupta la Maraton. Grecii castiga batalia de la Maraton. Aceasta faimoasa batalie, condusa de strategul Miltiade, a ramas una dintre faptele glorioase ale Atenei. Trupele persane se intorc in Asia. Grecia aparase idealul juridic al unei cetati locuite de oameni liberi impotriva autoritatii unui suveran de drept divin asupra supusilor sai.

Leonidas

Leonida (în greacă Λεωνίδας) a fost rege în Sparta între 489 (488) şi 480 î.Hr. Faima lui provine din bătălia de la Termopile (480 î.Hr.) în care a condus 300 de spartani şi 5000 de alţi greci într-una din cele mai memorabile rezistenţe din istoria antică împotriva unei armate persane de 180 000 de oameni ^[1] condusă de Xerxes I.

Pentru a evita orice situţie defavorabilă, s-a hotărât în final ca Tessalia să fie lăsată în afara liniilor de apărare greceşti şi să se organizeze rezistenţa în trecătoarea Thermopyles, poziţia cea mai favorabilă, singura de unde se putea controla pătrunderea din Thessalia spre Grecia centrală. Acolo muntele Eta cobora direct în mare, fiind separat de apele înspumate numai printr-o cale îngustă de zece metri, care numai pe alocuri se lărgea până la cinci zeci de metri. Defileul Thermopyles se afla mai la sud de trecătoarea Tempe, prima variantă propusăşi îşi datora numele unor izvoare termale aflate în apropiere. Nu mai exista o altă cale accesibilă pentru armata persană spre Atica, spre Pelopones, sau spre Sparta. De altfel, pe parcursul istoriei, trecătoarea Thermopiles a primt şi numele simbolic de cheia Greciei.

Regele Leonidas, căruia i se încredinţase comanda tuturor trupelor greceşti şi apărarea trecătorii, a preluat, în mod direct, comanda aforţelor de apărare a trecătorii la sfârşitul lunii iulie 480 e.A, cu foarte puţin înainte ca orizonturile de la nord să se întunece de puzderia armatei asiatice.

Nu putea fi mulţumit de forţele armate atribuite. Din armata de elită spartană nu primise decât 300 de Hopliţi (infanterie grea). Acestora li se adăugaseră detaşamente ale altor polisuri, care nu depăşeau 5000 de oameni. Erau trupe pestriţe, uşor înarmate, mai slab instruite, pe care se putea baza în mai mică măsură.

Revenind la firul răboiului cu perşii, trebuie spus că Xerxes I-ul adusese din străfundurile Asiei Mijlocii şi din ţările supuse, mai mult de 300.000 de luptători divers înarmaţi, divers pregătiţi, o mai mare sau mai mică motivare să lupte. Graţie contribuţiei forţate a oraşelor greceşti din Ionia (Asia Mică), regele persan adunase o flotă de circa 1200 de nave de luptă şi 3000 de transport. Trecând Helespontul în Europa, imensa masă umană a pătruns în Tracia de sud, în Macedonia şi Epir, scurgându-se spre Grecia centrală, spre Atica şi, mai departe, spre Pelopones.

Conform planurilor stabilite în consiliul ligii panelenice, cînd s-au apropiat trupele persane de Thermopyles, flota greacă a ieşit în larg, la cap Artemision, în apele insulei Eubeea, pentu a înfrunta flota inamică de invazie.

Pe uscat, inteligenta dispunere a forţelor greceşti şi coordonarea detaşamantelor ce angajau lupta, i-au dat posibilitatea lui Leonidas să respingă glorios atacurile puhoaielor duşmane. Din păcate, trădarea unui localnic grec le-a desoperit perşilor o potecă prin munţi, pe unde s-au infiltrat pentru a ataca prin spate pe apărătorii greci. Inţelegînd că rezistenţa va avea un sfârşit tragic, Leonida a trimis înapoi cea mai mare parte a trupelor, păstrând alături de sine pe cei 300 de hopliţi spartani , pe războinicii din orăşelul Thespia şi o parte din thebanii voluntari, hotărâţi să moară în luptă. In virtutea severelor legi lacedemoniene, războinicii spartani n-aveau dreptul să se retragă din luptă.

Cu elan eroic temerar şi o dăruire supremă, Leonidas a condus mica lui trupă la un atac disperat, pătrunzând vijelios în tabăra persană şi devastând. Lupta, de o intensitate şi dezlănţuire rar întâlnită, a provocat asiaticilor pierderi imense, atât în rândul ostaşilor cât şi al comandanţilor. Chiar doi fraţi ai lui Xerxes au căzut în luptă.

Inconjuraţi de movilele trupurilor inamice, împreună cu eroicul lor rege şi comandant, şi-au dat viaţa toţi luptătorii greci.

Fapta lui Leonidas şi a ostaşilor săi a impresionat întreaga lume antică, precum şi posteritatea, astfel că atunci când se aminteşte de Thermopyles, sau de un război al grecilor oricine fuge cu gândul la acei eroi legendari. Sparta însăşi, care prin lege trebuia să reprime orice sentimente de glorificare individuală, i-a ridicat lui Leonidas, pe locul luptei, un mormânt de piatră reprezentând un leu. Versurile lui Simonides, săpate în piatră, par a fi un ultim mesaj din partea neasemuitului Leonidas şi al ostaşilor săi : “ Spune-i, drumeţule, Spartei, că noi ce aici căzut-am, ne-am jertfit împlinind sfintele legi ale patriei”.

Daca este sa ne luam după istoricii greci, acesti spartani ar fi respins ei singuri armata persilor care insuma cca. doua milioane si jumatate, daca nu s-a fi gasit niste tradatori care sa-l conduca pe inamic pe un drum in spatele lui leonida. Acesta a cazut impreuna cu doua sute nouazeci si opt dintre ai sai, dupa ce ii provocase adversarului o pierdere de douazeci de mii de oameni. Din cei doi care scapasera, unul s-a sinucis de rusine, iar celalalt a platit, cazand la Platea.

Un monument a fost ridicat în amintirea evenimentului. Pe el stă scris: "Dă fuga, străine, şi spune Spartei că noi am cazut aici, supunându-ne legilor sale ."

Numele sǎu a inspirat şi numele personajului principal din farsa lui Ion Luca Caragiale intitulată Conu Leonida faţă cu reacţiunea, acest nume fiind ales pentru a ironiza lipsa de curaj, de prezenţă de spirit a acestuia (în faţa unei „reacţiuni” care s-a dovedit a fi o simplă petrecere), în contrast cu vitejia legendară a personajului istoric.

Deasemenea din numele regelui Leonida a fost inspirat celebrul film "300" în care regizorul a încercat să modeleze filmul dupa istorie ceea ce i-a şi reuşit reamintind în film despre curajul neîntalnit al spartanilor.

Clistene

Clistene a fost un nobil atenian din Grecia antică. A pus capăt plutocraţiei (puterea sau regimul politic al celor bogaţi). A divizat populaţia pe baza teritorială în districte. Din punct de vedere formal, Clistene a creat egalitate legală între aristocraţi şi masa poporului. A întărit adunarea poporului şi armata. A introdus ostracismul(ostrakon=ciob în vechea greacă). Reformele sale au fost continuate de Pericle. A introdus colegiul celor zece strategi. În statul atenian, demosul a înfrânt aristocraţia şi a pus bazele democraţiei ateniene,care va triumfa în secolul V î.Hr. Această democraţie excludea sclavii,femeile şi copiii.

Solon

Solon (n. 640/638 î.Hr. - d. 560/558 î.Hr.) a fost un faimos om de stat atenian, legislator şi poet. A fost considerat printre cei "Şapte Înţelepţi" ai Greciei antice. Reformele sale au oprit declinul economic şi moral al Atenei şi au pus bazele democraţiei ateniene.

S-a născut în Atena dintr-o familie de nobili eupatrizi. Solon nu a fost prea bogat de la origine, dar a acumulat avere prin comerţul maritim.

În timpul călătoriilor sale în scopuri de comerţ, Megara, care aparţinuse Atenei, a fost cucerită de Salamina. După revenirea sa la Atena în perioada anilor 590 î.Hr., Solon face prin discursuri în piaţa publică (agora) în care militează pentru recuperarea Megarei. După victoria atenienilor, Solon devine foarte popular.

A fost ales arhonte (594-593 î.Hr.), iar principala sa sarcină a fost de a găsi soluţii pentru oprirea crizei economice şi sociale care loveau Atena în acea perioadă.În acest scop, Solon a redactat un nou cod legislativ — Constituţia lui Solon. Au fost create patru categorii sociale:

• Pentakosiomedimnoi: cei al căror venit depăşea 500 medimne (un fel de baniţe) pe an, de diverse bucate
• Hippeis (cavalerii): cei care puteau furniza cai şi echipament militar în caz de război
• Zeugitai: truditori ai pământului care obţineau 200 de medimne pe an
• Thètes: muncitori

În 594 î.Hr., Solon anulează datoriile poporului. El împarte populaţia Atenei în patru categorii după avere, fiecare clasă primind separat drepturi politice. Solon a formulat o constituţie, a introdus o nouă monedă pentru ca oamenii să-şi plătească mai uşor datoriile şi a împărţit pământ populaţiei stabilind o limită pentru fiecare.

Pericles

Pericle (cca. 495 î.Hr - 429 î.Hr), general, orator şi om de stat atenian. Conducător al Atenei între 443 şi 429 î.Hr., timp în care a iniţiat numeroase reforme democratice, care au transformat oraşul într-un centru economic, politic, cultural şi artistic al lumii greceşti. A construit Partenonul, noul Erehteion ş.a. În timpul domniei lui a început Războiul peloponesiac (431-404 î. Hr.), în care a fost implicată şi Atena. A fost răpus de ciumă, care a lovit Atena în perioada desfăşurării acestui război.

Bust al lui Pericle

Pericle s-a născut in anul 495, avându-l tată pe Xantipos şi mamă pe Agariste. Tatăl lui a fost unul dintre eroii de la capul Mycale, iar mama lui aparţinea nobilei familii a Alcomeonizilor, fiind nepoata vestitului Clistene, care dăruise Atenei o structură democratică. Avea o familie înstărită, cu o poziţie socială superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă aristrocaţie. Mama lui a avut un vis premonitoriu, înainte de a-l naşte pe Pericle: copilul ei era un leu; fiul ei va deveni, într-adevăr, dacă nu cel mai puternic om din Grecia Antică, cel puţin geniul ei tutelar. Pericle fusese un copil frumos, cu trăsături nobile, dar cu capul un pic cam alungit, lucru care stârnea ironia poeţilor. Educaţia pe care Pericle a primit-o a fost extrem de îngrijită, cum se cădea unui tânăr aristocrat. Înainte de 13-15 ani a învăţat să citească, să scrie şi să socotească la şcoala de gramatică, după care a urmat şcoala de educaţie fizică, unde a învăţat să lanseze suliţa, să se lupte şi să călărească. Pericle simte că este sortit unui viitor deosebit; de aceea el se pregăteşte minuţios înainte de a se lansa în arena politică. De altfel asemănarea sa cu tiranul Pisistrate este uimitoare pentru bătrânii cetăţii. Aşteaptă să împlinească treizeci de ani, puţin înainte de alegerile din 461 î.Hr., pentru a milita, cu trup şi suflet, în partidul democrat, contrar tuturor tradiţiilor familiale. Pericle este sincer convins că în felul acesta pregăteşte viitorul strălucit al Atenei. Ancheta îi este favorabilă, iar alegerea sa ca strateg este neîndoielnică. De altfel, timp de cincisprezece ani, poporul va reînnoi votul de încredere acordat celui care avea să-l conducă pe culmile gloriei. De acum înainte, Pericle pune în concordanţă felul său de a trăi cu idealul său, precum şi cu funcţiile sale: grav, cam trufaş, este stăpân pe el în toate ocaziile, nu izbucneşte în hohote de râs şi plânge rareori. El nu-şi iroseşte timpul cu vorbăria fără rost sau cu hoinăreli: om de stat, muncind cu îndârjire. Nu se lasă corupt, nu îşi neglijează problemele personale şi este cam strâns la mână. Proprietar al unor domenii întinse în Attica, Pericle a încredinţat unui servitor, Evanghelos, administrarea bunurilor sale. În viaţa publică, procedează cu iscusinţă, fiind un politician subtil şi ager. Pentru a-şi păstra ascendentul asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urcă foarte rar la tribună, lăsând prietenilor săi grija de a-i susţine părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Această autoritate supremă o datorează faptului că este considerat „gură de aur”, fiind supranumit „Olimpianul”. Marele orator şi om politic al Greciei Antice a fost balbait,dar a vorbind cu pietre in gura s-a corectat singur, conducător al Atenei între 443-429 î.Hr., şef al partidului democrat, mare protector al artelor şi ştiinţelor, în timpul căruia Atena a atins o mare dezvoltare, ea devenind centrul comercial, politic şi cultural al Greciei antice, s-a stins din viaţă in 429 î.Hr.. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a fost supranumit "Secolul lui Pericle".

Scipio Africanul

Publius Cornelius Scipio Africanus cunoscut deasemenea ca Scipio Africanus, Scipio cel Batran, si Africanus cel Batran (236–183 BC) a fost general roman din cel de-al doilea razboi punic si om politic al republicii romane.El este cunoscut pentru faptul ca l-a invins pe Hannibal la Zama, fapt ce i-a adus porecla de Africanus, sau Hannibalul roman, ca si recunoasterea calitatilor sale de comandant. O alta mare batalie la care participa este batalia de la Ilipa.

Bătălia de la Zama care a avut loc în jurul datei de 19 octombrie 202 î.Hr., a fost bătălia finală şi decisivă a celui de-al doilea război punic. Armata romană condusă de Publius Cornelius Scipio a înfrânt armata cartagineză condusă de Hannibal Barca.

La fel ca la Cannae, întâlnirea dintre romani şi Hannibal trebuia să fie la scară largă. Fiecare armată avea de la 35000 la 40000 de oameni. Hannibal avea însă din nou elefanţi, dar infanteria lui era de mult mai slabă calitate decât cea a legionarilor lui Scipio. În plus Scipio avea şi avantajul că reuşise să achiziţioneze cavalerie numidiană.

Scipio a încercat să folosească aceleaşi tactici pe care le-a folosit Hannibal în lupte, dar nu i-a reuşit. Romanii erau aşezaţi în 3 rânduri, creând o rezervă foarte eficienă în spate. Pe partea stângă se afla cavaleria aliaţilor Italieni, pe când pe partea dreaptă se aflau cavaleria numidiană.

Hannibal îşi aranjase armata tot în trei rânduri. Mercenarii erau în primul rând, al doilea rând era format din forţele cartagineze, şi, ultimul rând era format din veteranii campaniei din Italia. Exact în faţa armatei a aşezat elefanţii. Pe partea stângă se afla cavaleria numidiană, iar pe partea dreaptă cea cartagineză.

Soarta luptei a fost decisă în momentul în care cavaleria romană şi cea numidiană, oprindu-se din urmărirea călăreţilor punici, au ajuns în spatele armatei lui Hannibal. Victoria a fost deplină, şi îndelungul război s-a terminat. În urma acestei lupte Publius Cornelius Scipio a fort numit Africanus, cuceritorul Africii. Hannibal a scăpat cu viaţă şi s-a întors în Cartagina unde a propus negocieri.

În 201 Î.Hr. a fost semnată pacea. Roma a dictat nişte termeni ai păcii foarte duri. Cartagina trebuia:

- să renunţe la flotă

- să recunoască cucerirea peninsulei Iberice de către Roma

- să devină stat dependent de Roma

- să cedeze toţi elefanţii de război

- să plătească 10000 de taleri pe an

- să accepte că nu va putea declara război unei ţări fără acordul Romei

- să îl demită pe Hannibal din funcţia de general.

În urma acestui război, Roma, de la o putere regională, a devenit o putere imperială internaţională, stăpânind Peninsula iberică, imperiul Cartaginez, şi urmând să-şi întoarcă atenţia asupra estului mediteranei. Hannibal, după un timp a fost ales consul în Cartagina, dar romanii au fost informaţi că Hannibal ar dori să se alieze cu Imperiul Seleucid, şi au dedus că vrea să îi atace pentru a doua oară. Prin urmare Hannibal a fugit din Cartagina şi pentru a nu fi capturat de către romani, s-a sinucis prin otrăvire la Libyssa în iarna dintre 183 Î.Hr. şi 182 Î.Hr. În acelaşi timp a murit şi Scipio ostracizat de Roma.




Statul Roman si Cartagina










Statul Roman in anul 100 i.Hr

Romulus

Romulus şi Remus (771 î.Hr.¹- 5 iulie 717 î.Hr. Romulus) (771 î.Hr.- 21 aprilie 753 î.Hr. Remus), fondatorii tradiţionali ai Romei, au apărut în mitologia romană drept cei doi fii ai preotesei Rhea Silvia, avându-l ca tată pe zeul războiului, Marte. Conform legendei înregistrate de către Plutarh şi Livius, Romulus a servit ca primul Rege al Romei.

Romulus l-ar fi ucis pe Remus într-o dispută asupra locaţiei viitorului lor oraş, pe care Romulus avea să-l numească după numele său, Roma. După fondarea oraşului, Romulus nu doar că a creat Legiuni romane şi Senatul roman, dar a şi adus cetăţeni în noul său oraş prin răpirea femeilor triburilor Sabine vecine, acţiune din care a rezultat mixtura sabinelor şi romanilor într-un singur popor. Romulus avea să devină cel mai mare cuceritor al Romei antice, adăugând mari teritorii şi popoare sub dominaţia Romei. După moartea sa, a fost deificat ca zeul Quirinus, persoana divină al poporului roman. În zilele noastre, referirile asupra sa îl reprezintă ca fiind o figură legendară.

Înainte de naşterea lor, bunicul lui Romulus şi Remus, Numitor şi fratele său Amulius au primit tronul lui Alba Longa la moartea tatălui lor. Numitor a primit puterile suverane ca drept al naşterii sale, în timp ce Amulius a primit trezoreria roială, inclusiv aurul adus de Eneas din Troia. Însă din pricina faptului că Amulius deţinea averea, având astfel mai multă putere decât fratele său, îl detronează pe Numitor. Speriat că fiica lui Numitor, Rhea Silvia, ar naşte copii care într-o zi l-ar putea detrona ca rege, o forţează pe Rhea sa devina o virgină a lui Vesta, preoteasă jurată la celibat.

Însă, într-o seară Marte, zeul războiului, vine la Rhea în templul lui Vesta şi aceasta îi naşte doi băieţi gemeni de mărime şi frumuseţe remarcabile, numiţi mai apoi Romulus şi Remus. Amulius devine furios şi o întemniţează pe Rhea, ordonând şi moartea gemenilor prin inecare. Însă servitorul căruia i-a fost încredinţat ordinul de a ucide gemenii nu a putut face asta. I-a plasat pe cei doi într-un leagăn şi l-a eliberat pe malurile fluviului Tibru. Râul, care era în inundaţie, s-a ridicat şi a purtat uşor leagănul în care erau gemenii în aval.

Romulus şi Remus sunt salvaţi de către zeul râurilor Tiberinus, care îi plasează pe Dealul Palatin. Acolo, sunt îngrijiţi de către o lupoaică şi hrăniţi de o ciocănitoare sub un smochin, două animale sacre pentru Marte. Romulus şi Remus sunt apoi descoperiţi de către Faustulus, un păstor al lui Amulius, care duce copiii la casa sa. Faustulus şi soţia sa, Acca Larentia, cresc băieţii ca şi cum ar fi ai lor.

Pe măsură ce creşteau, naşterea nobilă se arăta în mărimea şi frumuseţea lor încă de copiii. Când au crescut erau bărbăteşti, de un curaj şi o îndrăzneală invincibile. Romulus, însă, era considerat mai înţelept şi mai abil în politică dintre cei doi, iar discuţiile sale cu vecinii despre păscut şi vânătoare le-a oferit oportunităţi de-a remarca dispoziţia sa pentru comandare, şi nu pentru supunere. În măsura acestor calităţi, erau iubiţi de confraţii lor şi de săraci, însă ei îi urau pe ofiţerii şi aprozii regelui. Şi-au trăit vieţile şi au urmat scopurile oamenilor născuţi nobili, fără a pune valoare pe lene şi trândăvie, dar exersând şi vânând, apărând pământul împotriva tâlharilor şi răzbunându-i pe cei care suferiseră fără să greşească. Şi astfel au devenit cunoscuţi în întregul Latium.

Într-o zi, pe când gemenii aveau optsprezece ani, o ceartă a izbucnit între păstorii lui Numitor şi cei ai lui Amulius. Unii dintre cei ai primului au speriat multe dintre vitele lui Amulius, cauzând enervarea păstorilor acestora. Romulus şi Remus au adunat păstorii la un loc, i-au găsit şi ucis pe cei ai lui Numitor şi au recuperat vitele rătăcite. Spre nemulţumirea lui Numitor, Romulus şi Remus au adunat mulţi oameni nevoiaşi şi sclavi ai lui Numitor, etalându-şi cutezanţa şi temperamentul.

În timp ce Romulus era angrenat în unele sacrificii, pentru că era iubitor faţă de sacrificii şi zei, unii dintre păstorii lui Numitor îl atacă pe Remus şi alţi prieteni ai acestuia. Astfel izbucneşte o luptă. După ce ambele părţi au înregistrat răni grave, păstorii lui Numitor triumfă şi îl iau pe Remus ca prizonier, ducându-l pa Numitor pentru pedepsire. Numitor nu îl pedepseşte pe Remus, pentru că se temea de Amulius, însă a mers la acesta şi a cerut dreptate, din moment ce era fratele său şi fusese insultat de către servitorii regali. Şi oamenii din Alba Longa înţelegeau motivele lui Numitor şi considerau că a fost victima unui jaf nemeritat. Astfel, Amulius a decis să-l lase pe Remus pe mâna lui Numitor, iar acesta să-l pedepsească cum doreşte.

Când Numitor îl duce pe Remus acasă la el pentru pedeapsă, este surprins de completa superioritate a tânărului în statura şi puterea corpului său. După ce a auzit despre faptele şi virtuţile sale nobile, Numitor îl întreabă pe Remus despre naşterea şi identitatea sa. Când Remus i-a spus că a fost găsit şi îngrijit de către o lupoaică pe malurile râului Tibru şi intuindu-i vârsta după înfăţişarea sa, Numitor pleacă să discute cu fiica sa, Rhea, în această privinţă.

La întoarcerea de la sacrificii, Faustulus îi spune lui Romulus că fratele său fusese capturat şi-l trimite în ajutorul acestuia. Romulus pleacă pentru a găsi armată pentru a lupta împotriva Alba Longăi. Faustulus aleargă repede spre Alba Longa, însă este oprit la porţile oraşului de către paznici. Cu şansă, unul dintre aceştia era servitorul care dusese copiii la râu. Recunoscând turma şi chipul lui Faustulus, îl duce în grabă către Amulius. Păstorul recunoaşte că băieţii sunt în viaţă, însă spune că ei trăiesc departe de Alba Longa ca ciobani.

Din frică şi furie, Amulius trimite de îndată un prieten al lui Numitor să vadă dacă există vreo atestare în privinţa vieţii gemenilor. În momentul în care omul intră în casa lui Numitor, îi găseste pe cei doi, Numitor şi Remus îmbrăţişându-se, confirmându-i astfel că Remus era nepotul lui Numitor. Omul îi sfătuieşte apoi să se grăbească, pentru că Romulus mărşăluieşte către oraş cu o armată formată din cei care îl urau şi se temeau de Amulius. Armata lui Romulus era formată din 200 de bărbaţi maniples. Remus incită cetăţenii din interiorul oraşului să se revolte şi în acelaşi timp Romulus atacă din afară. Amulius, fără a face vreun demers pentru siguranţa sa, din confuzie totală, este capturat şi ucis.

Odată cu moartea lui Amulius, oraşul se linisteşte şi oferă coroana lui Romulus şi lui Remus. Gemenii refuză, însă, tronul atâta vreme cât bunicul lor se afla încă în viaţă şi refuză şi traiul în oraş ca supuşi. Astfel, dupa restaurarea domniei lui Numitor şi onorarea cuvenită a mamei lor Rhea Sylvia, cei doi părăsesc Alba Longa pentru a fonda propriul oraş la pantele Colinei Palatine. Înainte de a părăsi Alba Longa, însă, îau alături de ei fugitivi, sclavi fugari şi toate celelalte persoane care doreau o a doua şansă de a trăi.

Însă odată cu sosirea celor doi la Colina Palatină, ei se ceartă asupra poziţiei exacte a viitorului oraş. Romulus dorea construirea oraşului pe Colină, dar Remus era în favoarea construirii sale pe Colina Aventină, mai uşoară de fortificat. Cei doi cad de acord să cadă de acord prin testarea abilităţilor fiecăruia drept auguri şi prin voia zeilor. Fiecare dintre ei se aşează pe pământ, departe unul de celalalt şi, privind spre cer, Remus vede şase vulturi, în timp ce Romulus doisprezece. De atunci, romanii consideră vulturii drept fruntaşii măsurătorilor de auguri în zborul păsărilor.

Remus se înfurie de victoria lui Romulus, iar atunci când ultimul dintre ei începe săparea tranşeei unde avea să treacă pereţii oraşului său (21 aprilie 753 î.Hr.) Remus ridicularizează unele părţi din munca sa şi obstrucţionează dezvoltarea. La final, Remus sare peste tranşee, un semn rău, din moment ce aceasta implica faptul că oraşul era uşor de pătruns. În acel moment, Romulus îl ucide pe fratele său. Şi Faustulus este ucis în bătălia ce a urmat la scurt timp. Odată cu încetarea acesteia, Romulus îl îngroapă atât pe Remus, cât şi pe Faustulus; apoi continuă să constriască oraşul. Îl numeşte Roma,după numele său şi serveşte drept primul rege.

După completarea construirii oraşului, Romulus divide oamenii Romei care erau capabili de luptă în regimente a câte 3000 infanterie şi 300 cavalerie. El numeşte aceste regimente legiuni. Restul oamenilor devin populus ai Romei şi din rândurile acestora Romulus alege personal 100 dintre cei mai nobili oameni pentru a servi într-un consiliu al oraşului. Pe aceştia îi numeşte patricieni, iar consiliul devine Senat roman. Numirea patricienilor nu era doar din prisma faptului că erau părinţii fiilor legitimi, dar şi pentru că intenţiona ca marii şi bogaţii să-i îngrijească pe cei slabi şi săraci precum taţii îşi îngrijesc fiii.

Romulus creează reputaţia Romei drept un azil pentru toţi cei care doreau o viaţă nouă. Din această cauza, Roma atrage o populaţie de exilaţi, refugiaţi, criminali, ucigaşi şi sclavi fugari. Populaţia Romei creşte atât de tare încât oraşul ocupa cinci dintre cele şapte coline ale Romei: Colina Capitoliului, Colina Aventină, Colina Celiană, Colina Quirinală şi Colina Palatină. Romulus însă, vedea o problemă formându-se. Vâzând oraşul său umplându-se cu străini, puţini dintre care aveau neveste, Romulus a decis că era nevoie să umple oraşul său şi cu femei.

Pentru a rezolva problemele sale, Romulus ţine un festival, Consualia, invitând tribul vecinilor sabini pentru a asista la eveniment. Sabinii au venit în mase, aducându-şi şi fiicele la festival. Romulus îşi planificase să răpească femeile sabine şi să le ducă la Roma pentru cetăţenii săi. Când Sabinii au ajuns, Romulus s-a aşezat în rândurile senatorilor săi, îmbrăcat în veşminte de culoare roşu închis. Semnalul că acum era momentul de a acţiona era ridicarea şi îndoirea mantiei, iar apoi aruncarea acesteia în jurul său. Armaţi cu săbii, mulţi dintre adepţii săi stăteau aţintiţi către Romulus, iar când acesta a dat semnalul, nobilii au scos săbiile din teacă şi au început să zbiere, capturând fiicele sabinilor, dar permiţind şi încurajând bărbaţii să scape nevătămaţi. În total, undeva la 700 femei sabine au fost capturate şi duse la Roma. Acest eveniment este amintit în variate opere de arte intitulate "Răpirea femeilor sabine."

Darius I

Darius I cel Mare (Dîryayas), fiul lui Hystaspes, s-a născut în anul 550 î.Hr. şi a devenit rege al perşilor în (522 î.Hr.). În perioada sa, Imperiul Persan a cunoscut apogeul puterii şi al întinderii teritoriale, devenind cel mai vast şi cel mai puternic stat din Orientul Apropiat sau Mijlociu. Darius I a mutat capitala Imperiul Persan la Persepolis. A anexat Punjabul în 517 i.Hr.. Porneşte într-o expediţie împotriva sciţilor în (513 î.Hr.), soldată însă cu un eşec. Darius I a vrut să cucerească Grecia, dar a fost înfrânt la Marathon (490 î.Hr.). Moare înainte de a porni în a doua expediţie împotriva grecilor (486 î.Hr.) (Războaiele medice). Sarcina de a răzbuna onoarea persană îi este transmisă fiului său, Xerxes I.

Darius I a fost urmaşul lui Cambise la tron. Imperiul său s-a extins la este către India. Imperiul persan era compus din 20 de provincii (satrapii) conduse de satrapi a cărui datorie era să prevină revoltele şi să ridice taxele. Ţările supuse plăteau tribute în aur, argint sau produse în funcţie de circumstanţe: ţările mai mici plăteau 450 talanti de argint (15.120 kg) şi 100.000 oi/an; India plătea 360 talanti de argint (8.352 kg).

Darius I şi-a tratat supuşii cu o bunătate remarcabilă tocmai cand un duşman înfrânt se aştepta la cea mai nemiloasă cruzime. A încurajat comerţul şi a bătut o monedă proprie - dareicul. Darius I a introdus respectul pentru studiu. Darius I era nerăbdător să înveţe lucruri noi despre lumea cucerită. El i-a incurajat pe arheologii din Babilon să-şi îmbunătaţească cunoştiinţele şi a fondat o şcoală medicală la Saia (Egipt).

Dat fiind că persi fuseseră un popor fără ieşire la mare, Darius I a vrut să-şi extindă cunoştintele despre mare. El l-a trimis pe unul dintre căpitani, pe nume Scylax, să exploreze Indusul, apoi să navigheze de-a lungul coastei, până la Marea Rosie. Au fost găsite tăbliţe de piatră care menţionează faptul că Darius I a renovat anticul, dar nefolositul canal ce lega Nilul de Marea Rosie în Golful Suez: "Apoi acest canal a fost sapat asa cum am poruncit eu si vase au navigat din Egipt prin acest cana spre Persia, potrivit dorintei mele".

Cyrus cel Mare

Cirus s-a născut în anul 559 î.Hr. şi a fost crescut de către bunicul său care era rege.Conform legendei,când era mic,era să fie ucis de către proprul său bunic.Acesta a scăpat ca prin minune.El a contestat de îndată autoritatea abuzivă a dinastiei mezi-ce asupra triburilor persane. Când a devenit rege,în 559 î.Hr., el transformă în numai trei decenii Persia dintr-o putere locală, în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Un adept al federatiei

Datorită talentului său oratoric şi curajul său în luptă i-au adus admiratia aliaţilor, convinşi rapid că au gâsit în el un sef capabil să-i elibereze pe perşi de vasalitate.S-a bizuit pe ameninţare şi forţa convingerii,uniindu-i într-o federaţie de nemulţumiţi şi a cucerit capitala lui Astyage, regele mez. Pentru a menaja toate susceptibilitatile şi a-şi atrage aprobarea tuturor, el îi cruţă pe cei învinsi şi îi asociaza într-un nou „regat al persilor si al mezilor". Ideea de imperiu, poate prima din întreaga istorie, îsi gaseste realizarea în aceasta confederaţie de popoare diverse, reunite prin practici administrative comune şi conduse de un şef charismatic.

Un eliberator

Cyrus si-a facut, fara îndoiala, cuceririle prin sabie, dar a stiut sa le pastreze gratie unei atitudini foarte originale pentru acea epoca, aceea a mâinii întinse: unul din exemplele cele mai celebre ale clementei împaratului este eliberarea evreilor din Babilon, tinuti captivi în acest oras din vremea domniei lui Nabucodonosor. Cyrus a mers chiar pâna la a face din Cresus, regele Lidiei pe care tocmai îl învinsese, unul din sfetnicii sai, si i-a dat înapoi coroana. Printre altele, împaratului persilor nu îi era rusine sa se prezinte în ochii popoarelor ca un viteaz aparator al vechilor credinte. S-a autoproclamat „aparator al lui Marduk" (divinitate tutelara a regiunii din timpuri imemoriale), Cyrus a restabilit pretutindeni cultul sau respectând totodata zeitatile locale, chiar în orasele grecesti. În vreo douazeci de ani, el „a eliberat" astfel sute de triburi si de orase pe un teritoriu de o întindere nemaivazuta pâna atunci: de la frontierele Egiptului, ale Palestinei si ale Asiei Mici pâna în vecinatatea Asiei Centrale si a Indiei, milioane de oameni au trait astfel timp de trei secole sub si cu legea persilor.

Organizarea

Spre deosebire de vechile regate conduse cu mâna de fier de un conducator crud dupa bunul lui plac, Imperiul Persan s-a dotat, pe timpul domniei lui Cyrus, cu un aparat administrativ complex: imensul teritoriu, împartit în provincii federate, trebuia sa plateasca impozite. Dupa cum ne spune istoricul grec Herodot, în fiecare an veneau inspectori sa controleze gestiunea satrapilor, un fel de prefecti numiti de împarat. Dupa ce a cucerit Imperiul Persan, Alexandru cel Mare nu a facut nici o schimbare în administratie, care era unanim apreciata de supusii „Marelui Rege".

Nefertiti

Nefertiti a fost o regina din dinastia 18, domnind aproximativ intre 1379-1361 î.Hr. Aceasta a fost soţia faraonului AMENofis IV, (sau AMONophis, AMENothes, devenit AkenATON, sau Akh-en-ATON, apoi faraonul redevenit dupa disparitia ei la primul nume cu AMEN), ( observati ca zeul inclus in nume Amen Amon devine Aton). A avut şase fiice, poate nici un fiu. Înainte de moartea faraonului ea dispare complet din istorie, fără să se ştie mult timp nimic despre ea (putin probabil sa fii fost inlaturata chiar de soţul ei AkhenATON, deoarece nu i-a dăruit nici un fiu, sau sa fi fost ucisă) putinele date gasite ne spun doar că a murit în al 14 an de domnie al faraonului AMENofis-AkhenATON. Se mai spune că Nefertiti a fost mama lui TutankhAMON (poate vitrega), însă putinele hieroglife gasite intacte nu-l înfăţişează astfel, poate au fost sterse si modificate intentionat. Se prea poate sa fii fost o conspiratie impotriva ei, a religiei impusa de ea, condusa de preotii neconvertiti si unii membri ai casei regale, care in final au reusit sa o inlature. În continuare, până la moartea faraonului AMENofis IV, micul TutankhAMON a fost crescut de o concubina pe nume Maya, poate chiar mama lui naturala, daca nu cumva aceasta era Kiya sau chiar Nefertiti.

Un val de mister se asterne peste acest personaj. Nu se prea stie exact cine au fost parintii ei, se zice ca era fiica unui diplomat de la curte, poate ambasador hitit. Fizionomia ei, ce apare din minunatul bust colorat pastrat la Berlin, nu indica o origine egipteana clasica. Moartea ei este controversata pentru ca a disparut fara urma si nu se stie nimic nici de mumia ei. Foarte probabil au fost intentionat inlaturate toate urmele de catre noua putere, care urmarea revenirea la vechea religie, un rol important avand in aceasta revolta chiar mama faraonului, regina Tiye, cea care l-a impus la tron.

Nefertiti a ocupat totusi un rol foarte important in Egipt si a participat activ la viata politica, dar mai ales la viata religioasa. In acei ani a fost construita departe in desert o noua, moderna si minunata capitala AMARNA, mult mai la sud, in locul vechii Teba, de unde faraonul si sotia sa au incercat sa impuna fortat intregului Egipt noua religie monoteista a unui singur zeu, Amon-Ra devenind zeul suprem ATON Atotputernicul. Nefertiti era mare preoteasa in templul lui Aton, zeu unic, o noutate pt egipteni in materie de religie si zei. Ea purta la ceremonii pe cap o mare oglinda rotunda cu foita aurita, ce reflecta puternic razele soarelui si crea o impresie deosebita celor ce priveau si primeau direct aceasta lumina divina solara. S-a mai descoperit si faptul ca Nefertiti a devenit in public la ceremonii faraon cu puteri depline, deoarece AkhenATON nu mai putea sa participe, fiind suferind si orb. A luat chiar un nume barbatesc, se imbraca ca atare, toate acestea cu scopul de a numai fi contestata ca este femeie de catre preotii traditionalisti. Unii asa zisi istorici neseriosi, de duzina si scandal de astazi incearca sa sugereze, interpretand tendentios aceste picturi ramase ca prin minune de la epurare, ca faraonul AkenATON era homosexual, fapte contra-naturii repugnate atunci egiptenilor. Asa zisul "frate" a lui Nefertiti care apare alaturi de AkenATON era chiar ea in haine de faraon. Cum de i-a venit idea de un singur zeu lui Nefertiti, atat de asemanator actualului Dumnezeu? Se spune ca ea provenea din neamul hititilor, N-V Mesopotamia, ce aveau capitala la Troia, actuala Anatolie-Turcie, unde exista atunci o astfel de religie. Putini istorici stiu ca hititii erau foarte inruditi cu tracii, stramosii nostrii, si prin anii 800 i.Hr. au fost ajutati de acestia in razboiul Troiei, descris in Iliada lui Homer.

Ceva mai tarziu temutul Moise, care a organizat fuga din Egipt a 600.000 evrei, incarcati cu multe bogatiile metalice furate ale Egiptului, 300 tone de aur si multe altele, inspirat de aceasta idee a introdus si impus cu forta armelor si el o astfel de religie, zeul original cel mare Amon devenind Amin, in numele Domnului. In numele noii religii a omorat chiar peste 3000 de razvratiti concetateni care se inchinau unui mare vitel de aur, vechi zeu egiptean, furat si purtat prin desert. Azi noii egipteni isi revendica oficial aceste bogatii imense furate atunci.

Nefertiti a fost si va ramane in istorie cea mai frumoasa, influenta si puternica regina.