Otto I cel Mare

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I regele germanilor şi a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor şi primul împărat al Sfântului Imperiu Roman. (Cu toate că Charlemagne a fost încoronat împărat în 800, imperiul său a fost împărţit între nepoţi, şi ulterior asasinării lui Berengario în 924, titlul imperial a rămas vacant pentru aproape 40 de ani.)

Foto 1 : Miniatura cu batalia de la Lechfeld
Foto 2 : Otto ce Mare pictat de Lucas Cranach

Otto i-a urmat tatălui său ca rege al germanilor în 936. Ceremonia încoronarii s-a ţinut la catedrala din Aachen, fosta capitală a lui Carol cel Mare. După istoricul saxon Widukind de Corvey, la banchetul de încoronare, el i-a avut pe ducii de Franconia, Suabia, Bavaria şi Lotharingia, ca servitori personali: Arnulf I de Bavaria ca mareşal (sau şef al grajdurilor), Herman de Suabia ca paharnic (latină pincerna sau buticularius), Eberhard III de Franconia ca seneşal şi pe Gilbert de Lotharingia ca şambelan. Astfel şi-a aratat, chiar de la începutul domniei, ambiţiile de a fi succesorul lui Carol cel Mare, a cărui linie de succesiune încetase în 911 şi de a nu se lăsa dominat de clericii bisericii germane. Otto intenţiona, prin controlul bisericii, să fie conducătorul unui imperiu teocratic. Biserica îi oferea bogăţie, recunoaştere, prestigiu. Otto promitea bisericii protecţie contra abuzurilor nobililor locali şi implicare în actul guvernării.

În 938, la Rammelsberg in Saxonia, au fost decoperite bogate zăcăminte de argint. Aceste bogăţii minerale i-au asigurat lui Otto posibilităţi materiale mari, necesare pentru a-şi înfăptui opera politică.

Primii ani de domnie au fost marcaţi de revolte ale seniorilor locali. În 938, Eberhard, noul duce de Bavaria, a refuzat să-i plătească lui Otto birul de omagiu. Când Otto l-a destituit, înlocuindu-l cu unchiul său Berthold, Eberhard s-a revoltat, împreună cu câţiva nobili saxoni, care au încercat să îl destituie pe Otto în favoarea fratelui său mai mare Thankmar (fiul lui Henric I cu prima soţie). Otto l-a învins şi ucis pe Thankmar în 936, dar revolta a continuat anul următor, când Gilbert, Duce de Lotharingia, a jurat supunere regelui francez Ludovic al IV-lea. În acelaşi timp, Henric, fratele mai mic al lui Otto, conspira cu arhiepiscopul de Mainz să îl asasineze. Rebeliunea s-a sfârşit în 939 cu victoria lui Otto în bătălia de la Andernach, unde au căzut în luptă ducii de Franconia şi de Lotharingia. Henric a fugit în Franţa, iar Otto a răspuns sprijinindu-l pe Hugh cel Mare în campania militară împotriva regelui francez. În 941 Otto şi Henric s-au împăcat prin eforturile mamei lor, iar în 942 Otto îşi retrage trupele din Franţa dupa ce Ludovic i-a recunoscut suzeranitatea asupra Lorenei.

Pentru a preveni pe viitor alte revolte, Otto a aranjat ca demnităţile importante în regat să fie deţinute de membri apropiaţi din familie. A păstrat ducatul de Franconia ca domeniu personal până în 944. L-a căsătorit pe fiul său Liutdolf cu Ida, fiica ducelui Herman de Suabia şi a moştenit ducatul acestuia când Herman a decedat în 947. Un aranjament similar l-a făcut cu Henric, devenind astfel şi duce de Bavaria în 949.


Campania din Italia şi din Europa de Est
În acea perioadă, Italia a căzut în haos. După moartea (950, posibil prin otrăvire, a lui Lothar de Arles,tronul italian a fost moştenit de Adelaide, fiica, nora, şi văduva ultimilor trei regi ai Italiei. Un nobil local, Berengar de Ivrea, s-a autodeclarat rege al Italiei, răpind-o pe Adelaide şi încercând să-şi legitimizeze tronul, forţand-o să se mărite cu fiul său Adalbert. Adelaide a reuşit să fugă la Canossa de unde a cerut intervenţia germană. Luitdolf şi Henric, independent, au invadat nordul Italei pentru a profita de situaţie, dar în 951 Otto a intrat cu trupe în Italia forţându-l pe Berengar să-i jure supunere şi apoi, fiind văduv din 946, căsătorindu-se cu Adelaide.

Acest mariaj a declanşat altă revoltă. Când Adelaide a născut un fiu, Liutdolf a început sa se teamă pentru poziţia sa de moştenitor al lui Otto şi în 953 a declanşat o rebeliune armată împreună cu Conrad cel Roşu si cu Arhiepicopul de Mainz. Otto a început o campanie militara de restabilire a autoritaţii în Lotharingia, dar a fost capturat în timp ce ataca oraşul Mainz, iar pâna anul următor, rebeliunea s-a extins în tot regatul. Conrad şi Luitdolf s-au aliat cu maghiarii. Frecventele raiduri maghiare în sudul Germaniei în 954 i-au convins pe nobilii germani să convoace Dieta la Auerstadt. Conrad şi Luitdolf au fost deposedaţi de titluri iar autoritatea lui Otto a fost restabilită. În 955, Otto şi-a consolidat autoritatea spulberând forţele maghiare în vestita Bătălie de la Lechfeld.


Sistemul ottonian
O componentă importantă a politicii sale interne a fost întărirea autorităţii eclesiastice, în principal a episcopilor şi abaţilor, făcându-i astfel pe nobilii laici să se teamă de micşorarea puterii lor. Pentru a controla forţa Bisericii, Otto a recurs la trei prerogative. Prima a fost investitura de către împărat cu simbolurile puterii lor religioase, făcându-i astfel vasali. "În aceste condiţii alegerea clericilor a tins sa devină o formalitate în imperiul Ottonian,iar regele a umplut locurile vacante din ierarhia bisericească cu rude şi cu clerici loiali care au fost apoi numiţi să conducă marile mănăstiri " (Cantor, 1994 p213).

A doua prerogativă a fost cea a proprietarului construcţiilor bisericesti. În dreptul german, orice constructie făcuta pe teritoriul aparţinând unui nobil, apartinea acelui nobil daca nu cumva se specifica în mod expres altceva. Otto şi-a afirmat drepturile de proprietar asupra multor mănăstiri şi abaţii.

A treia prerogativa a puterii ottoniene a fost sistemul advocatului (German Vogt). Advocatul era un manager laic al proprietăţilor bisericeşti care beneficia de un anume procent din veniturile agricolea, avea responsabilitatea menţinerii ordinii şi isi detinea poziţia doar pe timpul domniei împăratului căruia îi servea.

Otto a dăruit moşii bisericii, peste care autorităţile laice nu deţineau nici măcar dreptul de jurisdicţie. În ţinuturile cucerite de la venzi şi de la alte popoare slave de pe frontiera estică, a fondat noi episcopate şi abaţii.

Din cauză că Otto numea personal episcopii şi abaţii, autoritatea sa a crescut şi mai mult iar rangurile superioare din biserica germana formau un fel de birocraţie subordonată împăratului. Conflictul acestei birocraţii eclesiastice cu succesorii lui Otto şi puterea crescânda a papalităţii în timpul reformelor gregoriene au dus la slăbirea autorităţii centrale în Germania.


Titlul imperial
Imediat după anul 960, Italia se găsea într-o stare de agitaţie politică iar când Berengar a ocupat statele papale din nord, Papa Ioan al XII-lea a cerut ajutorul lui Otto. Acesta s-a reîntors în Italia şi la 2 februarie 962, papa l-a încoronat ca împărat. (Translatio imperii.) Zece zile mai târziu, au ratificat Diploma Ottoniana, prin care împăratul a devenit garantul independenţei statelor papale.

Dupa ce Otto a parasit Roma şi a recucerit Statele papale de la Berengar, papa Ioan a început sa se teamă de puterea imperială şi a trimis solie maghiarilor şi bizantinilor, cu apelul de a forma o alianţă împotriva lui Otto. În noiembrie 963, Otto s-a întors la Roma şi a convocat un sinod al episcopilor care l-a depus pe Ioan şi l-a ales pe Papa Leon al VIII-lea. Dupa ce Otto a părăsit Roma a izbucnit un război civil între partizanii săi şi partizanii fostului papă Ioan. Ioan s-a reîntors în forţă la Roma, prigonindu-i pe cei care l-au depus şi obligându-l astfel pe Otto sa se întoarcă în grabă în iulie 964. Între timp decedase Papa Ioan al XII-lea şi urcase pe scaunul pontifical Papa Benedict al V-lea. Cu acesta ocazie, Otto a obţinut promisiunea cetăţenilor Romei de a nu alege vreun alt papă fără aprobarea sa.

Otto a mai dus câteva campanii militare nereuşite în Italia între 966–972. În 967, a dăruit ducatul de Spoleto lui Pandulf Cap-de-fier, prinţ de Benevento şi Capua, un puternic aliat italian. În anul urmator (968) Otto a lăsat asediul oraşului Bari în sarcina lui Pandulf, dar ducele aliat a fost capturat în bătălia de la Bovino de către bizantini. În 972, împăratul bizantin Ioan I Tzimisces a recunoscut titlul de împărat al lui Otto şi a fost de acord cu o căsătorie între fiul şi moştenitorul lui Otto, Otto II şi nepoata sa Theophano. Pandulf a fost eliberat.

La moarte, în 973, a fost înmormântat lânga prima sa soţie Edith de Wessex în catedrala din Magdeburg.