Vasile II Bulgarochtonul

Vasile al II-lea Bulgaroctonul a fost un împărat al Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit) care a domnit între 976 şi 1025.

Vasile al II-lea a fost un membru marcant al puternicei dinastii Macedonene. Fiu al lui Romanus al II-lea şi al împărătesei Theophano, de origine armeană şi nepot al împăratului Constantin VII Porfirogenetul, Vasile a avut o copilărie zbuciumată. Orfan de tată de la 5 ani(963), care îl asociase deja la tron, tânărul prinţ şi-a văzut tronul ocupat pe rând de Nichifor II Phocas - prin căsătoria cu împărăteasa văduvă - şi Ioan Tzimisces - îl ucide pe Nichifor Focas si pe împărăteasă o trimite în exil. Însă în 976 Tzimisces, un împărat foarte competent de altfel, moare iar Vasile, în vârstă de aproape 20 de ani ocupă tronul ca împărat legitim sub numele de Basileios II la 10 ianuarie acelaşi an.

În primii ani ai domniei tânărul împărat se confruntă cu rascoala a doi mari potenţaţi din Anatolia: Bardas Skleros şi Bardas Phocas. Împăratul reuşeşte să înăbuşe cu succes cele două rebeliuni, îl ucide pe Skleros în 979 iar 10 ani mai târziu, celălalt Bardas, Phocas, cere iertare şi depune armele împăcându-se cu împăratul. Tot în 989 Vasile al II-lea încheie o alianţă cu cneazul rus Vladimir I, acesta acceptă să predea imperiului oraşul Chersones din Crimeea (pe care îl ocupase) şi să pună la dispoziţia Imperiului Bizantin 6000 de soldaţi. Pentru a întări această alianţă Vladimir se căsătoreşte cu prinţesa Ana, sora împăratului şi trece la creştinism împreună cu tot poporul său. După lupte grele Vasile reuşeşte un lucru remarcabil pe frontul din Orient: recucereşte Siria şi Libanul din mâna arabilor şi pune capăt pentru multă vreme războaielor cu califatul fatimid. Acum cu pacea asigurată în răsărit va avea timp şi resurse să se ocupe de rebeliunea din Bulgaria. Împăratul Ioan Tzimiskes cucerise parţial Bulgaria dar în regiunea de vest, Macedonia şi Serbia de est din ziua de azi, ţarul bulgar Samuil reuşise să organizeze o rezistenţă şi să se menţină în zonă. În 986 Vasile al II-lea trimisese 60 000 de soldaţi împotriva Sofiei dar campania bizantină a fost un eşec total. Războiul s-a transformat într-unul de lungă durată, un adevărat război de uzură cu rezultate incerte de ambele părţi. Asta până în 1000 când Vasile, profitând de pacea de la graniţele de răsărit se întoarce cu toată puterea asupra bulgarilor şi cucereşte rând pe rând Albania de azi, Scopje, Moesia. Bătălia decisivă de la Kleidion avea să-i aduca supranumele de Bulgaroctonul (omorîtorul de bulgari). 15 000 de prizonieri bulgari sunt orbiţi şi trimişi la ţarul Samuel care la vederea unei asemenea grozăvii face atac de cord şi moare. Pe drumul de întoarcere Vasile II îi supune şi pe sârbi şi îi readuce sub ascultarea imperiului, apoi se abate la Atena unde aduce mulţumiri pentru victorie Sfintei Născătoare de Dumnezeu în biserica de pe Acropole în care fusese transformat Parthenonul. Vasile al II-lea Bulgaroctonul readuce în graniţele imperiului şi Armenia, părţi din hanatul Khazar, în special zona Crimeii dar şi sudul Italiei.

Probabil campania sa de recuceriri ar fi continuat dacă în anul 1025 împăratul nu ar fi plecat pe drumul pe care merg toţi muritorii. Ultima sa dorinţă, pe patul de moarte, a fost aceea de a nu fi îngropat în mausoleul basileilor ci în terenul de antrenament al Gărzii Imperiale pentru a auzi mereu strigătele soldaţilor ce luptă pentru gloria imperiului. A rămas în istorie ca un împarat model, nu a fost niciodată căsătorit şi şi-a petrecut anii domniei mai mult pe câmpurile de luptă decât în palat. Nu iubea luxul şi fastul imperial, modest, ascetic, pios, a dat totul pentru imperiu primind în schimb o amintire veşnică. Mihai al VIII-lea Paleologul a adus cu fast rămăşiţele pământeşti ale acestuia la mănăstirea construită de el, lângă Selymbria.

Genghis Khan

Ginghis Han (Temüügin, Тэмүүжин: „Întemeietorul“) a fost unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile: a cucerit o mare parte din Asia, punând temeliile Imperiului Mongol, personalitatea lui fiind asemănătoare cu aceea a lui Alexandru cel Mare.

În anul 1206, la numai 42 ani şi după o campanie militară împotriva unor triburi din estul Mongoliei, şeful militar Temüügin devine „mare conducător” (1206-1227)(hagan, „hanul hanilor”), sub numele de Ginghis, al unei populaţii vorbitoare de dialecte mongole şi turceşti. Ginghis a unit triburile mongole şi a reuşit să ocupe cu oştile sale teritorii vaste, spre est, până la Marea Chinei, şi spre vest până la Marea Caspică. Pentru administrarea acestui imperiu uriaş, Ginghis han a emis decretele necesare sub formă de texte de lege. După moartea sa, imperiul a fost împărţit între fii lui şi extins în continuare, timp de două generaţii, după care marea formaţiune statală s-a dezmembrat.

Mongolii ocupau partea nord-estică a Mongoliei de astăzi, teritoriu amplasat între râurile Onon (lungime 1.032 km) şi Kerulen (lungime 1.254 km). Ambele îşi au obârşia pe teritoriu rusesc şi se varsă în fluviul Amur. Triburile mongole erau alcătuite din păstori, pescari şi vânători nomazi din stepele asiatice. Nu se ştie dacă aceste triburi aveau noţiunea proprietăţii private propriu-zise. Însă se deduce faptul că erau organizaţi într-o orânduire asemănătoare cu a feudalismului timpuriu prin ierarhia militară din cadrul tribului. Marile decizii erau adoptate într-un consiliu militar-aristocratic suprem, o adunare generală, cunoscută sub denumirea „kuriltai” (sau kurultai, pe tătară korîltai). Kuriltaiul alegea şi marele han.

După legenda mongolă, mongolii se trăgeau dintr-un lup şi o ciută (căprioară) care trăiau la izvoarele râului Onon la poalele muntelui sfânt „Burhan Haldun” (aflat la circa 170 km est de Ulan Bator). Temüügin aparţinea tribului „Mongghol”, clanul „Borgighin” („mongolii sălbatici”), fiind fiul cel mai mare al şefului de clan Yesüghei bahadur şi strănepotul legendarului prinţ mongol Kabul han (1130–1150). Acesta din urmă începuse în 1131 unificarea triburilor mongole. Temüügin, care în traducere înseamnă „făurar” sau „de fier”, a continuat această politică şi i-a transmis-o fiului său Öghedei (Ogotai, Ugotai).

Locul naşterii lui Temüügin este controversat. Unii susţin că s-ar fi născut pe malul drept al râului Onon, după tradiţia oriată şi buriată (după numele unor triburi mongole). Grupul tribal mongol estic „Halha” susţine că Temüügin s-ar fi născut pe cursul mijlociu al râului Kerulen.

Potrivit cronicarului (şi medic) persan contemporan Raşid ed-din, hanul mongol este prezentat în lucrarea Cronici ca fiind înalt, cu părul roşcat şi cu ochii verzi (ceea ce i-a făcut pe unii să presupună că neamul său se va fi tras din vreun clan de origine scită).

Selenga (afluent al lacului Baikal la 200 km est de graniţa rusească

Temüügin era convis că supravieţuirea în stepele Asiei era posibilă numai prin unirea triburilor. Urmăreşte atingerea acestui deziderat prin şiretenie, diplomaţie iscusită, prin care caută să câştige aliaţi şi să-şi elimine adversarii.

După 1190, triburile mongole erau unite sub conducerea lui Temüügin şi începu supunerea altor popoare din stepele Orientului Îndepărtat. Dhinghis han le promitea promiţând pradă bogată în războaiele care aveau să urmeze.

În 1201 şi-a înfrânt rivalul Gurhan Geamuha, care îi era frate de cruce şi care a reuşit să se refugieze, dar după încercări zadarnice de a ridica forţe contra lui Temüügin s-a sinucis. Printre popoarele care s-au supus noului mare han Ginghis figurau merkiţii (1202), keraiţii (1203) şi naimanii (1204), fiind astfel înlăturate ultimele obstacole în calea creării imperiului.

Ugedai Khan (portret din secolul XIV)

Popoarele care au suferit din cauza invaziilor, jafurilor şi măcelurilor mongole îl consideră pe Ginghis han tiran crud şi sângeros, care dispunea omorârea în masă a populaţiei băştinaşe înfrânte. Cu toate acestea, Temüügin a avut şi o perioadă lungă de pace (pax mongolica).

Politica lui Ginghis han a fost continuată de moştenitorii săi, care au preluat un imperiu de peste 33 milioane km², cu o întindere cuprinsă între Oceanul Pacific şi Marea Caspică.

Valea Orhan şi Harhorin unde se află ruinele oraşului Karakorum

Armata mongolă era organizată în sistemul decimal, trupele fiind împărţite în unităţi de zece soldaţi care se controlau reciproc. Se practica o variantă a decimării: dacă dezerta un oştean din cei zece, ceilalţi nouă oşteni trebuiau să moară.

După ce dădeau în primire păr de la fiecare cal, oştenii depuneau jurământul de credinţă şi supunere oarbă, până la moarte, faţă de han. Din păr de cal se făcea „stindardul negru” (cunoscut şi pe româneşte sub denumirea de tui). Este şi astăzi simbol naţional (este păstrat în custodia ministerului mongol al apărării, în Ulaan Baatar).

Puterea şi succesul trupelor mongole se explică prin disciplina severă, prin enorma mobilitate a trupelor, natura robustă a cailor şi războinicilor, armele din dotare şi prin tactica inteligentă de luptă a comandanţilor mongoli. Fiecare călăreţ avea doi sau trei cai, care îi dădeau posibilitatea schimbării cailor obosiţi, oştenii oprindu-se pe un traseu numai pentru somn şi hrană. Aceasta consta preponderent din carne uscată făcută pulbere (borts), păstrată în băşică de vită prinsă la şa.

Mongolii erau antrenaţi de copii pentru a deveni călăreţi şi arcaşi excelenţi. Vânătoarea era îndeletnicirea de căpătâi ca antrenament în vederea războaielor. Arma principală era arcul compus din două materiale diferite (lemn, tendoane sau metale) care asigurau o elasticitate deosebită. Războinicii posedau mai multe arcuri, foloseau săgeţi cu vârfuri metalice care puteau să străpungă zalele cu care era echipat inamicul. Prin folosirea în călărie a scărilor, puteau ţinti din goana calului în direcţia opusă fugii cu o precizie uimitoare (tehnică de altfel răspândită la mai toate triburile războinice ale stepei, încă de pe timpurile sciţilor şi sarmaţilor). Tactica folosită frecvent de mongoli era atacul rapid şi scurt, urmat de o retragere amăgitoare, menită să atragă inamicul în cursă, ca să fie împresurat.

Tabel cronolgic

Perioada	Evenimentul
1155, 1167	s-a născut Temüügin
1190	Temüügin uneşte triburile mongole şi supune alte popoare din stepă
1192	Are loc ceremonia cu Borta (viitoarea lui sotie si fica lui Tugril Khan) seful tribului Kerait
1995	Gurhan Geamuha (fratele de cruce) il tradeaza si isi face o noua alianta cu tribu Naiman
1201	Victorie asupra lui Gurhan Geamuha (fratele de cruce)
1202	Învinge poporul merkit şi patru triburi tătare
1203	Învinge poporul kerait
1204	Învinge poporul naiman
1206	Temüügin este ales de Kuriltai ca han al hanilor
1207-1209	Supunerea tanguţilor (un stat alcătuit de uiguri, chinezi şi tibetani) şi întemeiază o bază militară lângă marele zid chinezesc
1211	Oştile mongole pătrund pe teritoriul dinastiei Jin (o dinastie tunguză din Manciuria)
1215	Mongolii ocupă Pekinul
1219	Coreea începe să plătească tribut mongolilor
1218	Supunerea imperiului Kara Kitai de lângă lacul Balhaş şi un tratat de prietenie cu statul Horezmul (de pe teritoriul Iranului)
1218	O incursiune de răzbunare contra horezmienilor, deoarece unii horezmieni prădaseră o caravană mongolă. Desemnarea lui Öghedei ca urmaş al lui Ginghis Han
1219-1220	Ocuparea Transoxaniei după înfrângerea oştirii şahului din Horezm. Sunt ocupate Buhara şi Samarkand-ul (centre urbane importante din Asia centrală)
1220	Fondarea capitalei imperiului mongol, Karakorum (oraş ruină în Mongolia). Incursiuni militare în Caucaz şi cnezatele ruso-ucrainene.
1221	Înfrângerea oştirii lui Gelal ed-Din, fiul sultanului din Horezm, căzut în bătăliile de la Marea Caspică
1223	Armata mongolă, condusă de Sübedei (sau Subotai), avansează ajungând în Ucraina şi înving oastea aliată a cnezilor ruşi în bătălia de la Kalka, deşi această oaste avea superioritate numerică faţă de cea mongolă.
1224-1225	Reîntoarcerea lui Ginghis în Mongolia. Expediţie de pedepsire a tunguzilor (naţiunile din Manciuria). Îmbolnăvirea lui Ginghis ca urmare a unui accident de călărie.
18.aug.1227	Ginghis Han moare lăsând în urmă un imperiu uriaş.
1229	Kuriltaiul îl alege pe Öghedei mare han (1229-1241). Potrivit înţelegerii din 1218, are loc împărţirea imperiului între fiii lui Ginghis han.

Harun al-Rashid

Hārūn al-Rashīd (n. 17 martie 763 - d. 24 martie 809) a fost al cincilea şi cel mai cunoscut calif din Dinastia Abbasizilor. S-a născut în Rayy, lângă Teheran, şi a locuit în Bagdad. În timpul domniei (786 - 809) a locuit în Ar Raqqah, oraş pe malul Eufratului. Domnia lui a fost o perioadă de avânt cultural, ştiinţific şi religios, a fost fondatorul bibliotecii Bayt al-Hikma (Casa Înţelepciunii).

A rămas un personaj legendar, unele din poveştile despre el fiind adevărate (de exemplu ceasul pe care l-a dăruit lui Carol cel Mare), altele, precum cele din 1001 de nopţi ale Şeherezadei, fiind doar fictiune.

Hārūn s-a născut în provincia Teheran a Iranului. A fost fiul lui al-Mahdi, al treilea calif Abbasid, şi al lui al-Khayzuran, o fostă sclavă din Yemen, o femeie cu o puternică personalitate, care a influenţat politica din timpul domniilor soţului ei şi fiului ei, până în 789, când a murit.

Hārūn a domnit începând din 786, când avea 23 de ani. În 796 mută curtea şi guvernul la Ar Raqqah, pe malul Eufratului, unde a petrecut 12 ani din domnie. Mutarea a fost motivată de apropierea de frontiera Bizanţului şi de uşurinţa comunicaţiilor cu celelalte oraşe mari.

Primul său ministru (vizir) a fost Yahya Barmakid, de origine persană, membru al familiei Barmakizilor, o familie foarte influentă. Yahya l-a ajutat pe Hārūn să obţină tronul, şi a fost un favorit al califului până în 798, când a fost aruncat în închisoare şi i s-a confiscat averea.

A numit în funcţie miniştri pricepuţi, care au îmbunătăţit viaţa poporului. În timpul lui Bagdadul a devenit cel mai frumos oraş din lume. Tributurile plătite de vasali au fost folosite la ridicarea de construcţii, la sponsorizarea artelor şi pentru luxul curţii sale. A adus la curtea sa oameni de ştiinţă din alte ţări.

A avut relaţii diplomatice cu China şi cu Carol cel Mare. Acestuia din urmă, într-un schimb de daruri, i-a trimis un ceas deosebit, care funcţiona cu apă, marcând orele prin căderea unor bile de bronz într-un vas în timp ce nişte figurine care reprezentau cavaleri ieşeau pe nişte uşi care se închideau în urma lor. Ceasul a făcut o impresie deosebită în Europa Occidentală.

A fost şi un militar prieput. În 798 a comandat o armată care a invadat Imperiul Bizantin, condus atunci de împărăteasa Irina. După ce l-a învins pe faimosul general Nicetas, şi-a condus oştirea până în apropierea Constantinopolelui, care scapă de cucerire cu preţul unui tribut anual de 70000 piese de aur.

Urmaşul Irinei, Nicefor I Genikos, încetează plata tributului, ceea ce provoacă o nouă invazie arabo-persană condusă de Harun-al-Rashid, care se încheie prin restabilirea plăţii tributului anual.

În 797/798 a cucerit fortăreaţa numită "Sălciile" de dincolo de porţile Ciliciei, ocupă Ciprul în 805 şi Rodosul în 807.

A făcut pelerinajul musulman la Mecca de 5 ori, în 793, 795, 797, 802 şi 803.

În 809, în timpul unei expediţii de înăbuşire a insurecţiei lui Rafi ibn-Leith din Transoxania, a căzut bolnav şi a murit. A fost înmormântat în palatul lui Hamid ibn Qahtabi, guvernatorul provinciei Khorasan din Iran, palatul fiind în prezent cunoscut ca Mashhad (locul martiriului).

Iustinian

A fost imparat bizantin intre anii 527 si 565. Ajuns la tron datorita unchiului sau, imparatul Iustin I (518-527), care l-a asociat la putere, a dorit sa refaca imperiul universal si, de aceea, a initiat o serie de campanii militare. Acestea s-au limitat la teritoriul din jurul Marii Mediterane, in timpul lor remarcandu-se generalii Belizarie si Narses. Astfel, imperiul a ocupat regatul vandal din nordul Africii (533-534), Italia (535-555) si sud-estul Peninsulei Iberice (554). Dar, aceste campanii militare au secatuit resursele financiare ale imperiului. In politica interna s-au manifestat crize puternice, iar I. nu a reusit sa reformeze administratia de stat. Criza profunda in care intrase statul roman este demonstrata si de faptul ca, in conditiile secatuirii finantelor si a ruinarii contribuabililor, granitele imperiului au ramas fara aparare in fata primejdiilor care veneau din exterior.Un alt esec al lui I. a fost inregistrat cand a dorit sa refaca unitatea religioasa, in ciuda faptului ca, in anul 553, a organizat la Constantinopol un conciliu ecumenic. Acesta a sporit insa opozitia papei si a populatiei catolice din Italia fata de Constantinopol si fata de politica lui. Totusi, domnia lui a inregistrat si unele succese. Constantinopolul a devenit, in acel timp, un important centru intelectual si artistic. Pe timpul lui au fost construite monumente arhitectonice importante, precum biserica Sfanta Sofia din Constantinopol, cel mai important monument al arhitecturii bizantine, sau cea din Ravenna. Dar, cea mai importanta opera a lui I. a fost cea legislativa. In timpul sau a fost alcatuit Corpus juris civilis, format din patru sectiuni (Codul lui Iustinian, Digestele, Institutele, Novellele).La moartea lui I., imperiul era saracit din cauza impozitelor si amenintat de atacurile barbarilor. Teritoriile cucerite de I.I au fost pierdute de imperiu dupa moartea acestuia.

Cleopatra

Cleopatra, nascuta in anul 69 i.Hr. a devenit Cleopatra a VII-a, regina Egiptului, la moartea tatalui sau, Ptolemeu al XII-lea, in anul 51 i.Hr..In acelasi timp, fratele ei a devenit regele Ptolemeu al XIII-lea, iar cei doi frati au domnit in Egipt, sub titlul oficial de sot si sotie. Cleopatra si Ptolemeu au fost membri ai dinastiei macedoniene care a guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru cel Mare (in 323 i.Hr.). Desi Cleopatra nu avea sange egiptean, ea a fost singura din casa ei care a invatat limba egipteana. Pentru a-si spori influenta asupra poporului egiptean, a fost proclamata fiica lui Ra, zeul soarelui la egipteni. La scurt timp, Cleopatra a intrat in disputa cu fratele sau, in anul 48 i.Hr. izbucnind un razboi civil. La vremea respectiva, Roma, cea mai mare dintre puterile vestice, era de asemenea strabatuta de un razboi civil. Chiar in momentul in care Cleopatra se pregatea sa-si atace fratele cu o imensa armata formata din arabi, razboiul civil roman a ajuns si in Egipt.Pompei cel Mare, infrant de Iulius Caesar in Grecia, a fugit in Egipt cautand adapost, insa a fost imediat ucis de agentii lui Ptolemeu al XIII-lea. Caesar a ajuns la scurt timp in Alexandria si, dupa ce a descoperit moartea dusmanului sau, a decis sa readuca ordinea in Egipt. In secolul precedent, Roma exercitase un control din ce in ce mai mare asupra bogatului regat egiptean, astfel ca Cleopatra a cautat sa-si atinga scopurile politice intrand in gratiile lui Caesar. Ea s-a dus la palatul regal din Alexandria si se spune ca i-a fost dusa lui Caesar infasurata intr-un covor, care i-a fost oferit cadou. Cleopatra, o femeie frumoasa si atragatoare, a atras atentia puternicului lider roman, acesta fiind de acord sa participe la razboiul civil egiptean de partea ei.In 47 i.Hr., Ptolemeu al XIII-lea a fost ucis dupa ce a fost infrant de armata lui Caesar, iar Cleopatra a ramas la domnie alaturi de un alt frate de-al sau, Ptolemeu al XIV-lea.In iunie 47 i.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a pretins ca este al lui Caesar si pe care l-a botezat Caesarion, adica "micul Caesar". La intoarcerea triumfala a lui Caesar la Roma, a fost intampinat de Cleopatra si Caesarion. Sub auspiciile negocierii unui tratat cu Roma, Cleopatra a locuit intr-o vila detinuta de Caesar, situata in afara capitalei. Dupa ce Caesar a fost asasinat in martie 44 i.Hr., Cleopatra s-a intors in Egipt. La scurt timp dupa intoarcerea Cleopatrei, Ptolemeu al XIV-lea a murit, probabil otravit de sora sa. Regina si-a adus fiul la domnie alaturi de ea, sub numele de Ptolemeu al XV-lea Caesar.Odata cu asasinarea lui Iulius Caesar, Roma a cazut din nou prada razboiului civil, oprit temporar in 43 i.Hr. odata cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, nepotul mare al lui Caesar si mostenitorul ales de acesta, Marc Antoniu, un general puternic si Lepidus, un om de stat roman. Antoniu a preluat administratia provinciilor estice din Imperiul Roman, chemand-o pe Cleopatra la Tarsus, in Asia Mica, pentru
a raspunde acuzatiilor aduse acesteia, potrivit carora ar fi sustinut dusmanii lui Marc Antoniu.Cleopatra voia sa il seduca pe Antoniu, dupa cum facuse anterior cu Caesar, iar in 41 i.Hr. a ajuns la Tarsus intr-o magnifica barja, costumata in Venus, zeita iubirii la romani. Reusind sa il seduca pe Marc Antoniu, acesta s-a intors impreuna cu Cleopatra la Alexandria, unde au petrecut iarna impreuna. In 40 i.Hr., Antoniu s-a intors la Roma si s-a casatorit cu sora lui Octavian, Octavia, intr-o incercare de a-si repara alianta cu fratele acesteia. Totusi, triumviratul a continuat sa se deterioreze. In anul 37 i.Hr., Antoniu s-a despartit de Octavia si a calatorit spre est, facand aranjamente astfel incat Cleopatra sa i se poata alatura in Siria. In perioada in care au fost despartiti, Cleopatra i-a facut doi gemeni, un baiat si o fata. Potrivit propagandistilor lui Octavian, cei doi amanti erau casatoriti la vremea respectiva, fapt ce incalca legea romana care interzicea romanilor sa se casatoreasca cu straini.Dupa alti cativa ani de tensiune si atacuri propagandistice, Octavian i-a declarat razboi Cleopatrei si pe cale de consecinta lui Antoniu, in 31 i.Hr. Dusmanii lui Octavian s-au adunat de partea lui Antoniu, insa excelentii comandanti militari ai lui Octavian au repurtat succese imediate in fata fortelor lui Marc Antoniu. La 3 septembrie, 31 i.Hr. flotele celor doi s-au confruntat la Actium, in Grecia. Dupa lupte grele, Cleopatra si-a incalcat angajamentul asumat fata de Antoniu si a plecat spre Egipt cu 60 dintre navele ei. Antoniu a reusit sa patrunda printre navele inamice si a urmat-o. Flota ramasa s-a predat lui Octavian. O saptamana mai tarziu, fortele terestre ale lui Antoniu au capitulat.Dupa aceasta batalie, Cleopatra s-a refugiat intr-un mausoleu. Antoniu, fiind informat ca regina Cleopatra a murit, s-a injunghiat cu sabia. Inainte de a muri, la el a venit un alt mesager, care l-a informat ca, Cleopatra era inca in viata. Antoniu a cerut sa fie transportat la locul de refugiu al Cleopatrei, unde a murit, dupa ce a implorat-o pe aceasta sa faca pace cu Octavian. Dupa sosirea triumfala a romanilor, Cleopatra a incercat sa-l seduca pe Octavian, insa acesta a rezistat farmecelor ei.Neacceptand sa ajunga sub dominatia lui Octavian, Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 i.Hr., probabil prin muscatura unui sarpe veninos egiptean, simbol al regalitatii divine. Apoi, Octavian l-a executat pe fiul Cleopatrei Caesarion, a anexat Egiptul Imperiului Roman si a folosit comoara Cleopatrei pentru a-si plati veteranii.

Ioana d'Arc

Ioana d'Arc (Joan of Arc sau Jeanne d'Arc) (n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este eroina naţională a Frantei, sfântă a Bisericii Catolice. Ea era supranumită fecioara din Orleans, şi afirma că a avut viziuni de la Dumnezeu care i-a spus să reîntoarcă pămînturile Franţei care erau dominate de Anglia după Războiul de o sută de ani (1337 - 1453).

În anul 1415, francezii sunt învinşi de către Henric al V-lea la Azincourt. După această victorie, regele Angliei întreprinde cucerirea sistematică a Franţei. Mai mult decât atât, prin ruşinosul tratat de la Troyes - consecinţă a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan Fără Frică, de către oamenii Delfinului, viitorul Carol al VII-lea - Henric al V-lea reuşeşte să se facă recunoscut drept moştenitor al coroanei Franţei. Fiul lui Carol al VI-lea şi al lui Isabeau de Baviere este renegat de propria mamă şi considerat bastard. Tronul Franţei este promis fiului lui Henric al V-lea, căsătorit cu Catherine de Valois (fiică a lui Carol VI).
Delfinul (viitorul Carol VII) se refugiază la Bourges. Chinon şi Bourges sunt capitalele sale. Domneşte numai la sud de Loara şi legitimitatea lui este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Restul Franţei - inclusiv Parisul, cucerit de anglo-burgunzi în anul 1418 - aparţine englezilor. Robită, populaţia franceză se află într-o stare jalnică.
La vârsta de 13 ani, Ioana d'Arc aude "voci" care îi comandă să meargă la Bourges şi să salveze regatul. În anul 1428, locuitorii din Domremy fug din faţa armatelor anglo-burgunde, care dau foc bisericii. Ioana este martoră la violarea şi uciderea surorii sale, Catherine, de către soldaţii englezi. "Vocile", pe care numai ea le aude, devin imperative. Reticentă până atunci, se hotărăşte să-i mărturisească unchiului său că primeşte ordine misterioase să meargă să elibereze regatul. Acesta o duce la castelanul de Veaucouleurs, Robert Bedricourt, un fidel al casei de Valois. Sceptic la început, căpitanul se lasă convins până la urmă. Îi dă un cal, o mică escortă, veşminte bărbăteşti şi o scrisoare de recomandare pentru a se putea apropia de Delfinul Carol (regentul Charles).
În februarie 1429, tânără - acum în vârstă de 17 ani - porneşte spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convingă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia, Yolande d'Aragon - care avea o mare influenţă asupra sa - insistă s-o primească, pentru că a auzit de "puterile" Ioanei. Carol hotărăşte să o pună la încercare. Fata îl recunoaşte "după un semn" şi îi dezvăluie patru profeţii.
Timp de trei săptămâni este interogată de prelaţi şi teologi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată pe mâna moaşelor, pentru a confirma dacă este virgină, cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I se dau armură, stindard şi escortă. Cât despre spadă, unii spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alţii susţin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră "vocile". Oamenii de arme acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra se face ascultată de bărbaţi ce nu au obişnuinţa disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului, care aştepta impasibil căderea Orleansului, aflat de multă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot.
La 29 aprilie, Ioana intră în oraş, alături de Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele forturi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Orleansului. La 7 mai, fata constrânge şefii militari francezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi fortificaţii care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la umăr de o săgeată, conduce, totuşi, asaltul. Cu stindardul în mână, comandă soldaţilor să "spargă" fortăreaţa. Se supun şi succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ridica asediul. Vestea împlinirii primei profeţii a Ioanei este răspândită în întreaga Franţă. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că este trimisul lui Dumnezeu.
Însă Fecioara din Orleans nu face aceeaşi impresie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care le cere să plece de bună voie acasă. Este pentru prima oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving pe englezi, reuşită cu consecinţe psihologice profunde. Victoriile se ţin lanţ. La 18 iunie, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff şi Talbot, este din nou înfrântă. Ioana îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obţinut şi să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege, după cum i-au comandat "vocile". În pofida sfaturilor înţelepţilor, ale prudenţilor şi intriganţilor, se supune planului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana şi Delfinul intră în Reims.
Carol al VII-lea este uns rege în prezenţa ei şi a stindardului. Se împlineşte a doua profeţie. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplineşte ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asupra legitimităţii Delfinului şi este esenţială pentru ca poporul să-l considere singurul şi adevăratul suveran. Ioana d'Arc vrea să profite de elanul popular şi să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga ţară pe englezi. Însă regele tergiversează. Yolande d'Aragon îl sfătuieşte de această dată să nu o mai sprijine. Carol al VII-lea semnează un acord cu anglo-burgunzii pentru încetarea momentană a ostilităţilor. Încep eşecurile pentru Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără glorie. Se spune că "vocile" încetaseră să-i mai vorbească, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază Compiegne în anul 1430. Ioana vine în ajutorul oraşului.
La 24 mai, este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziţiei. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce actul de abjurare. Se spune că ar fi fost minţită că hârtia conţine altceva. Cert este că, două zile mai târziu, fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piaţa Vieux-Marche din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că şi-a îndeplinit misiunea.
Este adevărat, Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei. Totuşi, nu a uitat-o cu totul. El este iniţiatorul procedurii care anulează sentinţa din 1431. Cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Ordonă să se demonstreze că judecătorii au fost nedrepţi şi că englezii îi voiau moartea. Inocenţa fetei este foarte importantă pentru legitimitatea sa ca suveran. Sentinţa este anulată în 1456. Ioana d'Arc este reabilitată. Dar reabilitarea este limitată. Nimeni, nici la curte, nici în sânul bisericii, nu dorea, la acea vreme, sanctificarea sa. Este beatificată abia în 1905, în scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat. Ioana este sanctificată (canonizată) abia în anul 1921, când în fruntea Franţei se afla o putere de dreapta.

Aetius

Flavius Aetius (cca. 390 - 21 septembrie 454[1]) general roman la origine Daco-Roman din Durostorum.
Flavius Aetius, s-a născut la Durostorum (Silistra de azi), fiind fiul lui Gaudentius (fostul magister equitum[2] al împăratului Honorius). În tinereţe a fost ostatic la huni, Constantius fiind negociatorul cu aceştia, pentru eliberarea lui Aetius (c. 410-416) În 428(sau 431), generalul învinge pe francii conduşi de Chlodion, primul reprezentant al dinastiei merovingiene, stopându-le încercarea de a se extinde pe râul Somme.

A dominat din 433 viaţa politică a Imperiului Roman de Apus, fiind asasinat, în 454, din ordinul împăratului Valentinian al III-lea. După asasinarea sa cronicile îl denumesc "ultimul roman", lupta de la Câmpiile Catalaunice fiind de altfel ultima mare batalie câştigată de Imperiul Roman de Apus.


În 436, în alianţă cu hunii, distruge pe burgunzi.
L-a înfrânt pe Attila în 451 la Câmpiile Catalaunice.
Roma sarbatorea moartea Antichristului si totul parea sa se aseze in fagasul normal. Nu de aceeasi parere erau insa si Valentinian al III-lea, impreuna cu mama sa, Placidia. Sustinuti de intrigile sambelanului Heraclius si ale senatorul roman Peronius Maximus, ei decid ca rolul incomodului Aetius devenise mult prea important si ca renumele sau risca sa destabilizeze situatia, si asa fragila, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian il convoca pe Aetius la o intrevedere privind problemele financiare ale Romei si, intr-un moment de neatentie al acestuia, il injughia mortal. Se spune ca, cu doar cateva clipe inainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat imparatului urmatoarele cuvinte : „Stapane, nu stiu ce motive ai avut sa faci asta, dar cred ca te-ai purtat ca un om care tocmai si-a taiat mana dreapta cu cea stanga.”

La doar sase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cadea victima unui atentat pus la cale de acelasi senator Peronius Maximus. In momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperiala, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus disparea pentru totdeauna din istorie.