Nero

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n.15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene.
Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit că ar fi ucigaşul mamei sale (aceasta complotând împotriva lui).
Nero face parte din acei împăraţi care au fost foarte aspru judecaţi în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justeţea afirmaţiei lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu porneşte de la oameni obişnuiţi, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educaţie greşită".

n planul politicii externe, Imperium Romanum a obţinut în timpul lui Nero câteva succese notabile, explicabile prin faptul că senatorii capabili au deţinut însemnate funcţii de comandă. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reuşit după campanii îndelungate să obţină, în urma unor tratative abile, recunoaşterea supremaţiei romane în Armenia. De asemenea în 61 a izbucnit o răscoală în Bretannia, şi mai târziu, mai precis în 66, o alta în Caesareea, ambele fiind reprimate.

Cruzimile, veleităţile de artist, stoarcerile de bani şi totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglări în maşina administraţiei tradiţionale a imperiului, lăsate acum pe seama unor intriganţi şi jecmănitori ai banului public. Starea financiară era falimentară în urma risipei neroniene, din cauza construcţiilor extravagante şi a dărniciei fără sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor şi a altor instituţii publice nu mai dădeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scară largă marile proprietăţi private. Un exemplu grăitor în acest sens sunt cei şase latifundiari din Africa care au fost executaţi de către Nero spre a le răpi imensele domenii agricole. Haosul şi dezordinea trecură din Roma în provincii, unde în locul conspiraţiilor s-au produs „pronunciamentele” militare. Puterea lui Nero se considera temeinică doar în Roma. Acolo poporul era îndopat cu pâine şi spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumpărată cu donaţii în bani. Opoziţia aristocratică, din sânul căreia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo îi înstrăinase o parte din armată.

A urmat o serie de lupte. Noile defecţiuni îl treziseră cam tărziu pe Nero. Se întoarse degrabă la Roma, şi îşi reluă programul obişnuit de spectacole şi banchete, ştiindu-se protejat de garda pretoriană comandată de către Tigellinus. În cele din urmă, Nero îndrepta o armată împotriva lui Galba (un bătrân de 73 de an, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape întregul Occident), comandată de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului. Aflând defecţiunea, Nero îşi rupse hainele şi se lovi cu pumnii în cap strigând: „De ce nu sunt mort! Iată-mă prăbuşit în neagră mizerie, deoarece am pierdut un imperiu şi încă trăiesc!”

Deodată Nero observă că se făcuse gol în jurul lui. Intraseră în pământ toţi bunii săi prieteni; până şi Tigellinus „străluci” prin absenţă. Capitala căzuse pradă unor zvonuri alarmante, în legătură cu unele nebunii neroniene în proiect, ca o nouă incendiere a oraşului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca să sfâşie populaţia s.a . În seara de 8 iunie i se adusese la cină mesaje despre proclamarea ca împărat a lui Galba. Răsturnă masa cu o lovitură de picior şi alergă spre o cutiuţă de aur în care-şi păstra otrava, dar otrava şi aceasta fusese furată din palat. Alerga furios afară cu intenţia de a căuta o corabie care să-l ducă în Egipt şi de acolo să treacă în Partia. Totul era însă zadarnic: se culcă, ascuns în grădina palatului, până ce fu trezit de zgomotul unor trăsnete. La lumina fulgerelor, zări cum Tigellinus îi retrăgea garda de la palat. Voi să-şi curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi să-i înfigă cuţitul în gâtul taurin al tiranului, ceea ce îl făcu să strige cu disperare: „ Am ajuns să nu mai am nici prieteni şi nici duşmani!”

Un ofiţer din Garda, căruia i-a cerut să-l însoţească în fuga sa, i-a răspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare atât de greu să mori?”

Da, pentru el era foarte greu. Şi-a făcut rost de puţină otravă, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gândit să se arunce în Tibru, dar n-a avut tăria. S-a ascuns în vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oraş. Acolo a aflat că i-au condamnat la moarte „după obiceiul din bătrâni”, adică prin biciuire. Îngrozit, a pus mâna pe un pumnal, ca să şi-l înfigă în piept. Dar, mai înainte de asta, i-a încercat vârful şi şi-a dat seama că „doare”. Când a auzit răsunând afară zgomot de copite, s-a decis să-şi taie beregata. Dar mâna i-a tremurat, şi l-a ajutat secretarul, Epafroditus, să-şi nimerească artera carotidă. „Ah, ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcăind. Ostaşii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost înmormântat modest de către bătrâna lui doică şi de prima sa iubită, Acte. Destul de ciudat, mormântul lui a rămas multă vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; şi numeroşi oameni continuau să creadă la Roma că nu e mort şi că se va înapoia. Acestea sunt în general, idei care încolţesc într-un pământ udat cu regrete şi speranţe.

Să fi fost Nero, la urma urmelor, mai bun decât ni-l descrie istoria?Posibil pentru ca nu exista date concrete pentru a dovedi faptul ca ar fi un tiran.

executarea crestinilor