Alexios I Comnenul

Alexios I Comnen greacă (Αλέξιος Α' Κομνηνός (n. 1048 - d. 1118) a fost împărat bizantin între anii 1081 - 1118.

Alexios I. Komnenos

Răsturnându-l pe Botaniates, după o luptă de scurtă durată, şi încoronându-se (4 aprilie 1081), Alexios I Comnenul s-a ales cu o moştenire groaznică.

Totul era în neorânduială: armata, finanţele, administraţia. Turcii pe care îi chemase Melissenos răpiseră aproape întreaga Asie Mică, împreună cu oraşele Brussa şi Niceea, şi ajunseră la Propontida. Dinspre nord, Imperiul era ameninţat de hoardele pecenege, iar în Italia îşi ridicase deja pânzele flota lui Robert Guiscard, îndreptată asupra Dalmaţiei.

Cu Nikephor Melissenos, noul autocrator a aranjat lucrurile ca între rude şi acesta depuse armele, primind în schimb, nu jumătatea de Bizanţ, propusă de Comnen mai înainte, ci titlul de cezar şi Thessalonicul ca domeniu. Acum, sosise momentul să fie încheiate socotelile cu normanzii. Alexios I a semnat pace cu seldjiukizii, alianţe cu Veneţia şi cu regele german Henric IV. Asigurându-şi, în felul acesta, un paravan diplomatic, basileul a condus armata romeilor în Dalmaţia, unde debarcase şi asediase oraşul Dyrrachion oştirea de 30.000 de oameni a cumplitului Robert Guiscard care avea ca obiectiv final, să obţină coroana imperială a Bizanţului. Asediul asupra oraşului Dyrrachion trebuia să-i deschidă conducătorului normand drumul spre Constantinopol. Slavii din partea locului îi susţineau bucuroşi pe normanzi, năzuind la eliberarea de sub puterea nesăţioşilor funcţionari bizantini. La 18 octombrie 1081, Alexios Comnenul a intrat în luptă cu forţele lui Robert. Neizbutind să ţină piept atacului pedestrimii grele varege (mai exact, varego-ruso-anglo-saxone) a Comnenului, normanzii au luat-o la sănătoasa şi, numai printr-o minune, viteaza Gaïta, concubina lui Guiscard, a reuşit să-i oprească pe oştenii care fugeau şi să-i trimită din nou la luptă. Varegii, obosiţi de urmărire, au fost daţi peste cap şi zdrobiţi , iar cavaleria împlătoşată a lui Guiscard (1300 de cavaleri italo-normanzi) i-a respins pe kataphrakţii greci, inferiori acesteia în ce priveşte calităţile combative. Cneazul Constantin Boda din Zeta, aliatul bizantinilor, i-a trădat şi n-a intrat în luptă. A fost o înfrângere deplină, romeii s-au retras, Dyrrachion a căzut. În această bătălie, Alexios şi-a demonstrat vitejia sa excepţională, pentru care îl iubeau atât de mult ostaşii săi. După mărturia fiicei sale, lui Alexios îi plăcea să repete: Este mai bine să mori într-o luptă bărbătească, decât să-ţi salvezi viaţa cu preţul dezonoarei

Normanzii, înaintând treptat spre est, au jefuit Epirul, Macedonia şi Thessalia asediind Larissa. Cu aceasta însă succesele lor au luat sfârşit. Deşi Bizanţul, în acest moment, era slab, la cârma ţării se afla un suveran talentat şi tenace, care a reuşit în cel mai scurt timp să organizeze apărarea, să reziste şi să învingă. În iarna anului 1082, el a recurs la o măsură extremă: a confiscat o parte din comorile bisericii, pentru a plăti solda mercenarilor, iar în mai i-a atras de partea sa pe veneţieni, oferindu-le mari privilegii comerciale. Alexios şi-a instruit trupele să acţioneze cu viclenie împotriva călărimii grele a cavalerilor: să arunce în faţa cailor ghimpi de oţel, să foloseasecă pentru apărare carele; el a organizat detaşamente de ţintasi, înarmaţi cu arcuri puternice cu bătaie lungă. Pe lângă aceasta, Alexios, fiind un diplomat de excepţie, i-a încurajat cu plăcere pe adversarii politici ai lui Robert din Italia şi a angajat contingente militare turceşti. Flota dogelui veneţian Domenico Selvo le provoca normanzilor înfrângere după înfrângere. Între timp, Robert Guiscard se împotmolise de-a binelea în Italia: mai întâi, salvându-l pe papa Grigore VII (Papa le ceruse normanzilor, care erau vasalii Romei, ajutor împotriva împăratului Henric IV şi a antipapei Clement III), apoi înăbuşind răscoalele din propriile sale posesiuni. Alexios i-a provocat o înfrângere fiului lui Guiscard, Bohemund, în Thessalia, în apropiere de Larissa (prin 1082). Abia peste doi ani, Robert s-a întors în Dalmaţia şi a preluat comanda flotei. Escadra unită greco-veneţiană a fost zdrobită, însă, în iulie 1085, Guiscard a murit, iar, peste câtva timp, basileul i-a alungat pe normanzi din Balcani.

Însă situaţia din Europa nu era deloc îmbucurătoare, căci incursiunile pecenegilor în Tracia erau din ce în ce mai devastatoare. În anul 1086, respingând una dinntre aceste incursiuni, a căzut în lupta de la Beliatoba, favoritul împăratului, marele domestic Grigore Pacurianos. Un an mai târziu, o hoardă de 80.000 de invadatori a trecut Dunărea pe gheaţă, împăratul a izbutit să-i respingă pentru scurt timp. În toamna anului 1088, Alexios a condus o expediţie împotriva pecenegilor, care cuceriseră Dristra (Dorostolon). Retrăgându-se, după asediul eşuat al cetăţii, armata bizantină a fost risipită, în timpul marşului prin munţii Traciei, de forţele superioare ale pecenegilor. Alexios însuşi, deşi dăduse dovadă încă o dată de vitejie şi de bărbăţie excepţionale, a fost nevoit să scape cu fuga, retrăgându-se până la cetatea Goloe; în legătură cu această întâmplare, spiritele maliţioase din capitală au alcătuit un cântecel: De la Dristra până la Goloe e o poştă bună, Comnene!

Către începutul anilor '90, lângă zidurile Constantinopolului se crease o situaţie disperată. Emirul de Smyrna, un oarecare Tzachas-un pirat, care se supunea mai puţin sultanului de Iconion-zdrobind flota romee, puse stăpânire pe Clazomenai, Foceea şi ameninţa capitala Imperiului. Pecenegii, ajunşi până la Bosfor, iniţiaseră tratative cu turcii, privind un atac comun asupra Bizanţului.

În iarna anului 1091, Comnenul i-a zdrobit pe pecenegii şi capitala a sărbătorit triumful, însă, primăvara, duşmanii au trecut din nou Dunărea. La 29 aprilie 1091, la poalele Munţilor Lebunion pe câmpia Traciei, armata bizantino-cumană, întărită cu 500 de cavaleri mercenari din Flandra, le-a provocat o înfrângere grea, zeci de mii de pecenegi s-au predat. De teamă că soldaţii obosiţi nu vor fi în stare să păzească o asemenea mulţime, romeii, la lăsarea nopţii, i-au înjunghiat pe toţi. O asemenea perfidie i-a îngrozit pe cumani, care au fugit mâncând pământul, fără a-şi lua măcar recompensa cuvenită. După ce s-a răfuit cu pecenegii, Bizanţul a început, treptat, să schimbe defensiva cu ofensiva la frontierele sale răsăritene. Deoarece oştirea romee era slabă-kataphrakţii erau puţini la număr, mercenarii nu inspirau încredere, iar miliţiile stratiotice, practic, nu mai existau-Alexios, evitând bătăliile mari, îi ataca pe turci prin raiduri rapide, efectuate de detaşamente mici, dar cu o mobilitate sporită. Bizantinii distrugeau şi ardeau cetăţile şi şantierele navale ale musulmanilor sau instalau în fortăreţele cucerite propriile contingente. Spre sfârşitul secolului XI, sultanatul, slăbind, se destrăma în câteva emirate, în fapt, independente, de aceea, adesea, se recurgea la mituire. Cel mai periculos duşman, Tzachas, a fost zdrobit de bătrânul cezar Ioan Ducas. Graniţa Imperiului se deplasa lent dar necontenit, înainte. De-abia în acest moment, cavalerii occidentali parcă s-au deşteptat: începutul primelor succese militare ale lui Alexios Comnenul coincide în timp cu naşterea primei cruciade.

În octombrie 1095, în îndepărtatul de Constantinopol, Clermont, capitala regiunii franceze Auvergne, la un conciliu al Bisericii apusene, papa Urban II i-a chemat pe toţi creştinii apţi să poarte arme să participe la o mare expediţie în Orient (numită, ulterior, cruciadă), pentru a redobândi de la necredincioşii musulmani Ierusalimul şi Sfântul Mormânt. În vara anului următor, la Constantinopol au sosit primele detaşamente de cruciaţi -ţărani, care hotărâseră să nu mai aştepte oastea feudalilor. În majoritatea lor analfabeţi, oamenii înapoiaţi şi năpăstuiţi de soartă părăseau Europa Occidentală săracă, pentru a dobândi, în îndepărtatul Orient, iertarea păcatelor promisă de papă, iar dacă vor avea noroc, să dobândească şi bogăţii. În fruntea acestor gloate zdrenţăroase, flămânde şi prost înarmate se afla călugărul Petru din Amiens (Eremitul). Deja în drum spre Constantinopol, oastea lui Petru s-a dedat fărădelegilor, iar, după ce a ajuns în capitala romeilor, a luat-o cu totul razna. Această mulţime dezordonată a fost împrăştiată de turci lângă Niceea, pe câmpul de luptă au rămas să zacă neîngropate 25 000 de cadavre. La sfârşitul anului 1096, la Constantinopol au început să sosească primele detaşamente de cavaleri. Relaţiile dintre cruciaţi şi autorităţile bizantine erau complicate. În faţa lui Alexios se aflau trei obiective: să nu admită concentrarea în capitală a turbulenţilor cavaleri apuseni, să preîntâmpine jafurile şi să-i oblige pe cruciaţi să promită că vor depune în faţa împăratului jurământul de vasalitate pentru toate fostele posesiuni ale Bizanţului, pe care aceştia le vor recuceri de la musulmani. Conflictele se succedau unul după altul, aristocraţii occidentali nu se purtau mai bine decât ţăranii lui Petru Eremitul/Pierre l'Ermite. Societatea bizantină, pe atunci mult mai avansată ca nivel de civilizaţie, asista cu groază la spectacolul oferit de moravurile barbare ale baronilor inculţi şi grosolani. Cavalerii îşi băteau joc de Biserica ortodoxă şi de ceremonialul riguros al curţii, precum şi de obiceiurile grecilor.Alexios a iesit cu cinste din această încercare. Dând dovadă de şiretenia şi stăpânirea de sine care-l caracterizau, iar, la nevoie, şi de asprime, el a trecut oştirea cruciată pe malul anatolian, asigurându-se din timp de jurământul aproape al tuturor conducătorilor acesteia: Godefroy de Bouillon, Robert de Flandra şi chiar Bohemund de Tarent (fiul lui Robert Guiscard). Numai lacomul conte de Toulouse, Raymond, nu s-a lăsat înduplecat de basileu. Grecii, din partea lor, au trimis în expediţie un detaşament puternic.

În primăvara anului 1097, oştirea cruciato-bizantină a pus stăpânire pe Niceea. Fiindcă împăratul nu a permis învingătorilor să jefuiască oraşul, acţiunile ulterioare în comun au devenit problematice, cu toate acestea, succesele cruciaţilor i-au înlesnit considerabil lui Alexios operaţiunile în Asia Mică: cucerirea oraşelor Laodiceea, Sardes, Smyrna, Efes, a litoralului sudic al Mării Negre etc. În vara anului 1097, în bătălia de la Dorylaion s-a prăbuşit puterea militară a lui Kîlîç Arslan I, iar la 15 iulie 1099 a cîăzut Ierusalimul. Numeroasele principate ale cruciaţilor din nordul Siriei, a căror situaţie, în încercuirea posesiunilor Islamului, rămânea precară, s-au declarat vasale ale Bizanţului. Numai vechiul duşman al Imperiului, Bohemond, principe de Antiochia, a refuzat. După ce Bohemond a fost făcut prizonier de către musulmani, iar armata lui a fost zdrobită lângă Harran (1104), Comnenul i-a răpit oraşele ciliciene. Redobândindu-şi libertatea, normandul ardea de dorinţa răzbunării. În 1107, adunând o uriaşă oştire, el a debarcat la Dyrrachion. Acum însă Bizanţul era mult mai puternic decât cu 2 decenii în urmă: Bohemund a fost zdrobit, încercuit şi a capitulat. În urma tratatului de pace, încheiat în 1108 la Deabolis, Antiochia a fost recunoscută drept un fief al Imperiului.

Alexios Comnenul a iniţiat profunde reforme interne, imediat după ce a ajuns la putere, şi numai lui îi datorează statul succesele rapide de la sfârşitul sec XI-începutul sec XII. În aceste acţiuni, împăratul se sprijinea aproape în exclusivitate pe rudele sale şi pe clienţii săi, oameni de condiţie socială modestă, pe care îi copleşise cu binefaceri. După cum s-a exprimat secretarul său, cronicarul Ioan Zonaras, basileul guverna ţara ca pe propria sa casă.

Spre sfârşitul vieţii, Alexios a suferit foarte mult de reumatism, cu greu se ridica din aşternut. La curtea sultanului de Iconion erau montate piese de teatru, ale căror scene reprezentau cât de neîndemânatic se mişcă rârâitul(Alexios pronunţa prost sunetul r). Cu toate acestea, în 1116, Comnenul a condus o expediţie împotriva seldjukizilor şi, fără a coborâ, din cauza bolii, din litieră, a repurtat o victorie zdrobitoare asupra sultanului Malik Sah, care-l luase peste picior.

În vara anului 1118, la o solemitate în Hipodrom, lui Alexios I i s-a făcut rău şi el a fost dus în palatul Manganelor. La căpătâiul basileului muribund s-a încins lupta pentru succesiune. Soţia acestuia, Irina Ducas, şi fiica lor, Ana năzuiau să-i dea puterea soţului Annei, cezarul Nikephor Bryennios, ocolindu-l pe fiul împăratului, Ioan. Împăratul a avut o atitudine evazivă şi a murit (15 august) fără a desemna un moştenitor la tron.