Alexandru cel Mare

Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.

În anul 340 î.Hr, regele Filip al II-lea al Macedoniei îi cere fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoţească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi-Turcia), pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimite în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.

Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella o solie a perşilor care dorea să rezolve în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.

Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a raului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a răzvrătiţilor. Aceasta a luat sfârşit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria, sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.

Puţin mai târziu, Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează.

Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 i.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, Alexandru pleacă din Amfipolis, Tracia, şi debarcă la Troia.

Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul raului Granicos, în mai 334 i.Hr. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe persani, după o luptă crâncenă dintre cele 2 cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost în pericol de moarte de mai multe ori.

După această luptă, Alexandru cel Mare intenţionează să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul de nu da persanilor posibilitatea de a avea o bază de la care să încerce invadarea Greciei. Astfel, eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, îi rezistă şi au fost pedepsite cu asprime.

În timpul iernii 334 i.Hr.-333 î.Hr, Alexandru a cucerit cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său, Nearh. De aici, Alexandru cel Mare îndreaptă spre interiorul regiunii şi ocupă Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios (conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească imperiul). De aici, Alexandru cel Mare se îndreaptă spre est, spre muntii Taurus, pe care îi traverseză cu uşurinţă.

Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a aşteptat pe loc prima iniţiativă a lui Darius al III-lea, aşteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.

Apoi regele atacă şi cucereşte Gaza, fiind rănit de 2 ori.

Ocupând Memfisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civili şi militari macedoneni.

După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.

Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.

Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.

Darius îşi adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul şi armele. Lupta a avut loc pe data de 2 octombrie 331 î.Hr.

Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, dar Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al II-lea cel Mare, la Pasargades.

Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.

Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape 3 ani (330 i.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat sau torid cu intermitenţă, pe un teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.

Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui recepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.

Alexandru şi Porus de Charles Le Brun, 1673

Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor. El a murit în timpul unei petreceri (probabil de friguri, ori fusese otrăvit); planificase o campanie de cucerire în Arabia. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.

Moartea lui Alexandru cel Mare

Celui mai demn. În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru cel Mare succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul s-a împărţit în regiuni rivale conduse de diadohi său succesori care, după ce s-au sfâşiat peste 40 de ani (323 i.Hr.-281 i.Hr.), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său:

• Teritoriile din vest (Mesopotamia si Persia) au fost obţinute de către seleucizi, aceştia formând Imperiul seleucid;
• Macedonia a fost obţinută de către antigonizi;
• Egiptul a fost obţinut de către ptolemei, astfel formându-se Egiptul ptolemeic;
• Asia Mica a fost obţinută de către attalizi.
• Posesiunile indiene au fost pierdute.

Imperiul lui Alexandru